“Poezia Adelei Naghiu aş asemăna-o cu marea poezie feminină românească din ultimele decenii. Nelinişti metafizice, ironii metaforice ce ţin loc de scut în faţa unei realităţi fade şi contondente. Nimic ostentativ, totul respiră şi curge natural, fără verbiaje de prisos”. (Ion Burnar)
Nicio poezie n-a pus capăt
vreunui război
niciun vers n-a oprit
vreo condamnare la moarte
numai poeţii
cum asudă noaptea pe zidurile oraşului
trag unii de alţii până sus
ducând în spate ca melcii
alte oraşe
în care nu există ziduri
pe care bătrâneţea să poată urca
până la oameni.
nicio poezie
nu va face nimic niciodată
ca pânza de păianjen în grădina botanică
şi totuşi poeţii
cum pândesc fiece durere întredeschisă
ca să se arunce
drept în sufletele oamenilor
ei care s-au umplut de toate din cărţi
şi nu s-ar da-napoi nici de la moarte
numai să fie primii
care pot povesti despre asta
nici dragostea nu şi-o duc acasă
deşi casele lor nici nu par locuite
trag de ea prin toate tavernele
până când nu se mai ţine
nici ea pe picioare
şi-ntr-o bună zi rămâne în loc
numai o bucată folosită de memorie
şi-o statuie de om
într-o statuie de lume
toată poezia
nu va putea face nici cât ultimul om
nu e decât o limpezire a ochiului
cât să se deschidă
dezlegat până şi de privire
dezlegat până şi de lumină.
Îmi umplu viaţa
cu vieţi pe care nu le trăieşte nimeni
îmi burduşesc buzunarele
cu hărţi despre oameni
ce nu se vor naşte niciodată
cu pulberi de-nfrumuseţare
şi bucăţi întregi
din ultima planetă
căzută pe pământ
ce sacrilegiu să-mbătrânim
de-o parte şi de alta a oraşului
şi el tot creşte-ntruna
pe umerii noştri fragili
că abia ne mai zărim
– priviri singure în pagini literare
prăfuindu-se absent în vitrina chioşcului
cu ziare şi alte unelte mici de trăit
halucinant gândul
că tu nici nu simţi
că scriu despre tine
e ca un pod
cu picioare pe-o singură parte
– iubirea
şi toată neputinţa ei conştiincioasă
de a fabrica două vise identice.
