IN MEMORIAM – Ion Zubaşcu în Pavilionul (virtual) de oaspeţi

0
186

La începutul lunii iulie 2010, i-am cerut marelui poet Ion Zubaşcu un poem pentru „Pavilionul de oaspeţi” al blogului meu. Mai găzduisem acolo poeţi, prozatori sau eseişti dragi inimii mele. Iată ce mi-a răspuns:
„Poemul pe care ţi-l trimit are o mică poveste. În 1 ianuarie 2007, cînd România a intrat în Uniunea Europeană, am crezut de cuviinţă să intru şi eu în mine însumi. Prin urmare, mi-am dat demisia cu acea dată simbolică din presă şi din alcool, şi m-am întors definitiv în literatură, acasă. Mă simt acum mai împlinit ca niciodată în viaţă, doar citind şi scriind cu moartea în spate.
Poemul e inedit, îl scot pentru prima dată la vedere, trimiţîndu-ţi-l. I l-am dedicat colegului meu de redacţie, poetul Marian Draghici (aş fi putut la fel de bine să ţi-l dedic ţie, lui Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Vinicius, Suciu, Radu Vancu şi multor altora). Eu n-am nici o autoritate asupra colegului meu să-i spun: nu mai bea! Cum n-am asupra nimănui. Autoritatea mea reală e poezia. Am scris acest poem folosindu-mă de singura putere pe care mi-a dat-o şi mie Dumnezeu”.
Am „prefaţat” poemul dăruit de Ion cu un text prilejuit de apariţia unui teribil volum de poeme semnat de Ion Zubaşcu, din care citez aici cîteva rînduri: „Foarte recent apărutul volum de poeme Moarte de om. O poveste de viaţă (Editura Limes) l-a impus, oarecum cu mirare că nu era deja hotărît acolo, pe Ion Zubaşcu în primul rînd valoric nu numai al poeziei optzeciste, dar al poeziei româneşti contemporane în ansamblul ei. Parcă dintr-o dată, ca şi cum s-ar fi ridicat o ceaţă, trupul de carne şi de sînge, tot mai împuţinat al poetului a fost umbrit/luminat de statura poetică voievodală a fiinţei poietice. E greu să stai în preajma unei asemenea fiinţe. Am avut prilejul să mă cutremur devastator, în cîteva rînduri, la Sighet, în umbra sinistrei închisori, ori pe malul Tisei cea care curge încă printr-o rană necicatrizată a Voievodatului istoric, sau pe Dealul Doboieş, pe uliţele satului istoric maramureşan reconstituit şi „arhivat” de Mihai-Ţuţu Dăncuş, în modulaţiile tragice ale cîntecului arhaic interpretat de acest Orfeu al Nordului. Al acelui Nord spre inima căruia pe oricare dintre văi ai coborî fizic, în fapt urci metafizic. Amîndoi suntem nişte dislocaţi din pămîntul rădăcinilor noastre, trăind această stare de fapt ca pe un exil, dar, absolut teribil, Ion mai are acum de îndurat şi exilul sinei sale din propriul trup. A vrut, cum spunea recent în faţa unor colegi de generaţie (dintre cei care mai au încă trup viu în lume), să aducă înapoi, în trup, cuvintele pentru că poezia nu poate fi altundeva decît acolo unde se află omul. Omul disponibil. Omul disponibil la revrăjirea poeziei, spune poetul. Dar prea fragil în faţa staturii colosale a fiinţei poetice”.
Imediat după postare, Ion mi-a trimis un nou mesaj:
„Vasile, darul cuvintelor şi al solidarităţii tale, ca om şi conştiinţă, este copleşitor. Moaşa Ileana din Dragomireşti punea după grindă tot ce era valoros şi trebuia păstrat. Voi pune şi eu după grindă, în dreapta inimii mele, gestul tău frăţesc de acum, cuvintele de cristal de pe fundul munţilor, ale poemului tău: amiral al iluziilor pierdute/ într-un port scufundat. Da, într-adevar, şi eu am acelaşi sentiment ca tine: de aproape 30 de ani de când trăiesc în Bucureşti, simt că aş fi putut răzbi mai uşor oriunde în lume, în timp ce în propria noastră ţară trăiesc, trăim de fapt ca nişte exilaţi. Dar ăsta e miracolul: oricât de răi şi păcătoşi am fi, Dumnezeu ne dă chiar şi în ultima clipă a vieţii şansa mântuirii. La fel se întâmplă şi în literatură: niciodată nu e prea târziu, un scriitor poate fi dat afară de peste tot, chiar şi din propria ţară, dar nu şi din propriul său destin. În literatură poţi recupera în câţiva ani de muncă ţărănească, din noapte în noapte, tot ce-ai pierdut în viaţă, o întreagă viaţă. Cam în situaţia asta sunt eu acum. M-am retras din toate ale lumii, doar citesc şi scriu, muncesc şi mă rog „Ora et labora”. Gestul tău curat, cu totul surprinzător şi neaşteptat, ca maramureşean, scriitor de valoare şi conştiinţă publică a acestor vremuri, mă ajută şi mă îndreptăţeşte să merg mai departe. De altfel, lucrez la o nouă carte de versuri, despre tatăl meu ucis la Sighet, şi despre tragedia istoriei noastre comune, până în clipa de faţă, sper să o pot publica la începutul anului viitor. Când simţi că ai alături oameni ca tine, totul începe să aibă un sens, merită să trăieşti până la capăt, oricum ar fi viaţa, merită să scrii tot ce ai de scris. Orice înfrângere de acum va fi victoria noastră de mai târziu. Să-ţi sporească Dumnezeu toate cele valoroase, ale vieţii şi ale scrisului! Cu toată recunoştinţa, Ion Zubaşcu.”
Nu va trece un an şi voi fi nevoit să scriu: „Ion Zubaşcu spre pacea eternă. Războiul lui mondial cu praful şi pulberea s-a încheiat!”… Acum, şterg doar praful de pe fotografia fratelui Ion, precum el însuşi făcea cu fotografia tatălui său, Ilie…

Vasile GOGEA

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.