Se apropie 1 ianuarie 2019, ziua cînd România va prelua preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, dar conflictul dintre puterea executivă (Guvern) şi Preşedinte (are şi el atribuţii executive) continuă şi cele două instituţii de bază ale ţării concurează – în loc să colaboreze. Cronicizată din 2016, această logică a conflictului ar trebui amînată pentru vreo şase luni!
Puterea se regrupează pentru a face faţă moţiunii de cenzură iniţiate de opoziţie, preşedintele îl ironizează pe premier (bine că nu l-a jignit din nou), Curtea Constituţională decide soarta remanierii guvernamentale refuzate, Parlamentul European cere Comisiei Europene să admită România şi Bulgaria în spaţiul Schengen, Consiliul UE impune raportul MCV şi recomandările Comisiei de la Veneţia şi ale Grupului Statelor împotriva Corupţiei GRECO.
Însă tonul critic a fost atenuat, Uniunea Europeană nu ne poate încălca autonomia (cîtă avem), iar vreme de şase luni, România va conduce dezbateri importante în problemele europene şi vocea i se va auzi mai răspicat. Pe plan intern, disputa pe buget continuă – preşedintele nu acceptă mai puţini bani pentru serviciile de informaţii secrete şi a amînat şedinţa de avizare în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, deci vom avea bugetul pe 2019 în ianuarie, iar dacă puterea nu-şi va mobiliza parlamentarii, opoziţia este pregătită de guvernare.
Lupta politică ia forme absurde, vrajba continuă este întreţinută prin insulte şi ironii „drăguţe”. Dezastrul nu este economic, ci politic. O asemenea imagine urîtă a politicienilor n-a mai fost de pe vremea cînd Traian Băsescu anunţa ridicarea ţepei pentru Adrian Năstase. Greaţa politică nu s-a văzut de mult în România. Totuşi, Klaus Iohannis a spus la Consiliul European că România e pregătită să preia preşedinţia Consiliului UE.
Ţara ar fi în „dezastru financiar”, dar Banca Naţională a României comunică: „În ianuarie-octombrie 2018, datoria externă totală a crescut cu 1,5% (1,5 miliarde euro), faţă de 2017, pînă la 99 miliarde euro”, iar investiţiile sînt de 4,6 miliarde euro, o creştere de 10%. Creşterea economică este de 4%, a doua din comunitate.
Dihonia a cuprins Europa: vestele galbene, teroristul din Strasbourg, protestele din Polonia, Ungaria şi Croaţia, britanicii ies, continentul este nefericit. Oare de ce viaţa este transformată într-o luptă? Revoltaţii spun: Noi avem dreptate, iar voi trebuie să plecaţi! Strigă cu invidie, vinovăţie, autocompătimire, autoadmiraţie, urlă cu furie că opinia publică nu-i bagă în seamă.
Lumea modernă are astfel de grupuri de oameni care cred că viaţa e o luptă şi că minoritatea are dreptul să-şi impună ideile. O falie apare în mecanismele democratice, există grupuri sociale formate pe teme pro sau contra unei idei politice, religioase, sociale…, oamenii se resping din cauza necunoaşterii, deşi pentru a ne cuceri fericirea ar trebui să ne înţelegem între noi. (Anturajul acceptant este condiţia fericirii pentru cei care nu posedă forţă lăuntrică, scria Bertrand Russel.)
Politicienii se adună în şedinţe şi sînt nefericiţi, sînt inteligenţi şi au tot felul de idei pentru care se persecută unii de alţii, se înjură şi se ridiculizează pentru greşeli, le arată adversarilor că eroarea nu e omenească. Acceptarea toleranţei din partea politicienilor şi a noastră ar duce la creşterea numărului de români fericiţi, ceea ce ar fi un succes. Regula spune că, dacă ne implicăm cu toţii, cîştigăm cu toţii, iar dar dacă se implică doar o minoritate, pierdem cu toţii.
România trece de doi ani printr-o criză politică, semn că este nevoie de reorganizarea statului, pentru a trece de la democraţia de faţadă la democraţia profundă. Este dificil pentru partide să nu arunce vina pe ceilalţi competitori, dar nu le-am reproşa dacă şase luni ar face politică decentă, de bun-simţ!
