• premiile concursului de creație literară și artistică pentru liceeni și studenți
• Secțiunea PROZĂ
Premiul I
Umbre pe corpul meu…
Puteam să fi fost aici, chiar aici, lângă tine. Lângă tine când citești, când scrii, când visezi la basme, la vieți dorite, poate chiar la cum ar fi fost dacă nu aș fi plecat. Îmi pare rău pentru asta. Acum mă plimb printre crengi de trestii moarte. Caut ochi, priviri, măcar un gând pentru care merită să mă supun dorințelor mele. Plouă. Stropii, care ieri poate reflectau lumină, reflectă azi groază și vină. O vină improprie, care nu îmi aparține, ci îi aparține lui; cel care mă privește etern, care mă domină prin umbrele lăsate de frustrarea lui jalnică pe corpul meu.
Să nu crezi că nu văd lumina de aici, de jos. Ea mereu există și, de asemenea, mereu mă sperie. Refuz să gust din ea, pentru că el crede că n-am dreptul să-mi privesc mâinile printre mugurii razelor lumii de afară. Însă tu,copilă, să nu te-ascunzi cu lașitate în spatele celui care vede și promite, cere și are.Tu nu vezi că îl rănești cu frumusețea si blândețea ta? Puritatea ta îl seacă de puteri. El nu vede cum înfloreai când te plimbai pe lângă zările inundate de miros de foc, el vede doar scânteia care te-ar putea face să pleci de lângă el…Dar nu te speria! (…)
Aflate la colț de drum, privim spre viitor. Trestia începe să se încâlcească cu noroiul. Îngroapă-ți mâinile rănite în el și regăsește-ți iubirea din suflet. Tu, copilă dragă, ești croită din linii căutate în frumos, firul tău este al meu dar, al meu cadou pentru pământ. (…)
Mâinile lui mângâie bizar în seara asta. Cuvântul său, dulce ca lămâia, preamărește dragostea asta deformată, difuzată în regrete perfide și amare. Și cere încă o șansă. Milă, încredere, absolut tot ce i-aș fi dat fără să mă gândesc altădată. Însă, negreșit, după ce noaptea vine, mângâierea doare, cuvântul înjunghie și tot ce promitea un nou început sfârșește încă o dată în bălți de ceață (…)
De aici, de jos, se vede o lună echinocțială, care se varsă în umbrele tuturor celor care suferă. Eclipse nevinovate, cusute în straturi de epidermă, rănile dor… Tu, iubita mea copilă, alege să trăiești pentru tine, și nu pentru altcineva. Unge-ți fruntea cu înțelepciunea de a asculta suferința celorlalți și când, peste mult, mult timp de acum, ne vom reîntâlni, îmi doresc să te văd zâmbind, iar pielea și sufletul tău să fie acoperite în lumini și fii de sori, și grații și flori de primăvară…
Te iubesc, și te caut în fiecare răsărit… Iartă-mă că frica ne-a adus aici!
Carla FORRAI, clasa a XI-a, Colegiul de Arte, prof. îndrumător Daniela BOȚ
Premiul II
Cincizeci și doi
(…) În spatele numărului 52, cincizeci și doi, ușa pe care, dacă înainte era gravată fericirea a doi tineri care și-au luat destinul în mână, acum este mascată durerea unei ființe care nu a greșit cu nimic. Sau poate că a greșit… iubind la momentul nepotrivit.
Un război temeinic, rece, din momentul în care trecea pragul casei, până dimineața în care trebuia să meargă din nou la muncă, la asta lua parte ea…. De acum, nevoia existențialistă de a fi a fost înlocuită cu lacrimi și insomnii. Ea nu mai avea niciun rost și niciun motiv. Juca continuu rolul unei soții fericite, pleda în fața tuturor ca fiind femeia care și-a împlinit visul de-o viață. Se mințea pe sine, zilnic, încă avea o oarecare speranță, dar aproape că nici nu era acolo… Ochii ei o dădeau în vileag ori de câte ori încerca să se uite în oglindă. Nu-i venea să creadă cum pot ei să ascundă atât de multă durere, cum i se citea atât de ușor în suflet, prin ei.
De ce? „Pentru că îl iubesc” se mințea ea. Ea își uitase propriul nume. Era o „ea” și atât. La ce folos să facă vreun efort să și-l amintească!
Pe corpul ei se găsesc amintiri mult prea triste și cumplite. Ea găsea mereu noi moduri să le ascundă. Vocea lui era deja muzica de fundal pe care o asculta zilnic, o știa de la cap la coadă ca și cum i-ar fi fost piesa preferată din copilărie… dar atât i s-a permis, iar ea s-a conformat. Încerca să găsească ceva de preț în culisele teatrului, când nu-și juca rolul. Dar cincizeci și doi era mult mai mult decât un număr… din păcate.
Era cincizeci și doi și atât, în ochii unora. Era cincizeci și doi și „sper că te vei rătăci astăzi și vei rata câțiva pași înspre casă, ca să mai întârzii puțin…
Mihaela Cristina PERCIOVICI,
clasa a XII-a A, Liceul Teoretic ,,Emil Racoviță”, prof. coordonator Tatiana CAUNI
Premiul III
Interioritate – Jurnal
Ziua 1 – Ochii femeii sunt marginea lumii
Despre tine…Ce pot spune? Te-am privit pe dinăuntru: ești acea ființă dată de Dumnezeu care deschide porțile fericirii; ești finețe și putere; ești soția dezmierdătoare… Ai tăria de a rămâne pură, iubitoare și sensibilă, pentru că tu știi cel mai bine să dăruiești iubirea.
Ochii tăi sunt marginea lumii!
Ziua 1095 – Actrița puternică de zi cu zi
Pentru soțul devotat și copilul dorit ești universul sau chiar steaua cea mai strălucitoare de pe bolta cerească. Pentru bărbatul care te iubește, ai cel mai dulce glas și cea mai fină mângâiere care alungă orice urmă de tristețe. Pentru copil ești mama care se zbate și care poate stinge și focurile iadului. Ești actrița puternică de zi cu zi care trece cu brio peste toate încercările vieții. Meriți respect!
Ziua 2555 – Culori pierdute
(…) Sufletul e plin de săgeți aruncate din cauza cuvintelor care te-au rănit… Cândva, îți lumina privirea, existența. Lumea ta era colorată ca și paleta unui pictor… Acum lumea ta s-a schimbat în monocrom: doar tente de gri.Unde ți-ai rătăcit culorile? În tăcerile atât de îndelungate doar pentru că nu vrei să îl pierzi? Tu nu realizezi, dar deja l-ai pierdut de la prima palmă care nu ți-a mai mângâiat obrajii, ca în ziua 1 sau în ziua 730, ci i-a întunecat! .
Culori pierdute…
Ziua 3285 – Gândiri rătăcite
„Dar tu ești mai puternică decât orice, iar dacă vrei poți muta și munții. Ești acea făptură care este îndeajuns de puternică astfel încât să poată controla lumea, fiindcă tu ești chipul frumos, care dăruiește viață. Tu nu ai un suflet. Ești unul. Tu nu ai un corp și atât. Ești corpul care adăpostește puterea unui suflet. Și nu uita: puterea vine din luptele pe care le duci. Tăria e atunci când decizi să nu te dai bătută…
Ziua 1 – O nouă geneză
Secretul bucuriei e fericirea, iar al fericirii e curajul. Așa că, tu, minunată și puternică femeie, regăsește-te cât mai repede, fiindcă poți și ai această tărie! Trăiește-ți viața lângă oameni care te merită, te respectă și trăiește-o așa cum dorești, fiindcă asta ți se cuvine!
P.S. Nu uita că ochii tăi sunt marginea lumii!
Sabina MOROȘAN, clasa a IX-a, Liceul Teoretic „Emil Racoviță”, prof. coordonator Adriana DRAGHIȘ
• Secțiunea POEZIE
Premiul I
Petale și anotimpuri
Soarele arde și inima-i bate,
Oglindă ruptă din cer cu ochi de pământ,
Primăvara-i aici, iarna-i departe.
În sfârșit de zi își râde ultimul răsărit.
Rafale sting focul din șemineu,
Ciclopul distruge reverberații…
Însuși Cupidon se blestemă că e zeu,
Luna inutil, jelește prin spații.
Amare frunze se pierd în vânt și cad,
Istovite în văi și fără de har.
Viața se scurge încet,
Lacrimi de îngeri cad tot mai rar.
Clopote sperie liniștea amiezii –
Taina lor e palidă și fără de grai,
Mângâiată de iad și uitată în zile de mai.
Darius DRUȚĂ,clasa a XII-a A,
Colegiul Național „Mihai Eminescu”,
prof. coordonator Dana Monica CÂNDEA
Premiul II
Sub lovituri
Poem dedicat celor 38 de victime
Sub lovituri ne-ascundem întreaga noastră viață.
Vă cerem implorare!
Căci am greșit, am acceptat și am tăcut.
Am stat în penumbră, crezând că vom uita calvarul,
Gândind că rezistăm sub lovituri.
Dar pumnul ne-a pus capăt, cumplit ne-a doborât
Sub masca neputinței, a fricii disperate
De-a cere ajutorul…
Da, am greșit, tăcând.
Purtând pe umeri vina și trauma de pumni.
Azi suntem triste umbre, fațete ale morții,
Destine-ncovoiate sub violența sorții.
Suntem și nu suntem…
Iar voi, cele ca noi,
Salvați-vă, salvându-ne de lovituri (…)
Alexandra MARC, clasa a XII-a, Liceul Teoretic
„Emil Racoviță”, prof. coordonator Adriana FLORIAN
Premiul II
Marea și țărmul
Ai fost cândva copil și adolescent…
Nu îți știu exact povestea și trecutul
Văd doar cum liniile profilului tău s-au risipit cu fiecare strigăt,
cu fiecare privire rece, cu fiecare vânătaie …
Te priveam cu ochi blânzi,
iar tu îmi răspundeai cu aceeași zare,
Între noi nu mai era nevoie de cuvinte…
fiindcă ne eram unul altuia de-ajuns.
Apoi, seninătatea ochilor tăi a fost acoperită
la început de o ceață, de un nor, de o furtună…
Mă temeam că ochii mei nu mai sunt la fel de limpezi,
că, poate, oglindindu-te în ei nu te mai regăsești.
(…) Cine ți-a tulburat marea cea lină și zarea cea albastră?
Din ce adâncimi ale ființei tale se nasc tunetele și fulgerele?
Ce ascunzi dincolo de seninul văzut doar de mine?
Eu sunt doar malul pe care ar trebui
să-ți reverși înspumatele valuri
după ce s-au frânt tulburător în larg…
Nu sunt deloc corabia pe care vrei să o faci țăndări
Ca fericit să-i proclami naufragiul !
Oprește-te! Sunt frumoase mările cu valuri înspumate…
Iar eu vreau să culeg scoicile și perlele răscolite din adâncuri,
Nu vreau să zac uitată pe fundul mării,
printre ancorele ruginite ale trecutului tău…
Poți să fii puternic, dacă asta îți dorești,
poți să fii iubit cât de mult visezi,
dar niciodată prin forță nu vei obține nimic (…)
Andreea Roberta PANTEA, clasa a XI-a A,
Liceul Teologic Penticostal, prof.
coordonator Alexandrina Luminița SFARA
Premiul III
Ars doloris
Mă gândesc uneori că într-o zi
nu voi mai deține nici propriul vis
căci port în ochiul muritor
povara unui nor negru
ce-mi inundă ființa pribeagă
cu pumni în valuri
ce răzbunare!
totul devine doar un gest firesc de revoltă
împotriva obrazului ars de tăcerea durerii
și cred
că orice fulger ce-mi străpunge inima de cenușă
e o forță lașă
ce nu mă poate destrăma
(…) și întărindu-mă doar în cuvânt
întoarsă cu sinele în umbra perfectă
îmi voi ciopli suferința
din lacrimi scurse și batjocuri
precum și-a zămislit Pygmalion
eterna sa Galatee.
Helga ȘUGAR, clasa a XI-a C,
Colegiul Tehnic “Aurel Vlaicu”,
prof. coordonator Marian HOTCA
