Mâine, 4 august 2019, se împlineşte un secol de la una dintre cele mai mari realizări militare şi politice româneşti, încununarea jertfelor şi sacrificiilor din primul război mondial, impunerea prin forţa armelor a hotărârii Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi rezolvarea conflictului multisecular cu Ungaria. După cum spunea istoricul Constantin Kiriţescu: “O dispută veche de secole se rezolvă numai cu sabia!”
Aşa a şi fost, impunerea voinţei românilor exprimată la Alba Iulia s-a făcut cu arma, cu baioneta soldatului român, în cadrul războiului româno-ungar din 1919, un război ascuns de propaganda comunistă între 1945 şi 1989, deoarece pentru acest regim nu era permis să se spună adevărul, anume faptul că românii au stârpit prin forţă primul regim comunist apărut în Europa Centrală, salvând continentul de ciuma roşie pentru următorii 25 de ani. Am salvat civilizaţia europeană şi am oferit continentului două decenii de linişte, fără gulaguri, lagăre şi închisori comuniste, până ce un alt regim criminal, cel nazist, a dat foc Europei şi lumii întregi. Dacă ar fi vorba numai de această realizare, Europa ar trebui să ne fie pe veci recunoscătoare.
Cum era şi logic, voinţa românilor exprimată liber în Alba Iulia la 1 Decembrie 1918 nu a impresionat prea mult guvernul maghiar, care era decis, deşi Imperiul Austro-Ungar troznea din toate încheieturile, să-şi păstreze teritoriile stăpânite în ciuda voinţei majorităţii locuitorilor. Pentru asta, guvernul Karoly a încercat să pară pro antantist, iar când această manevră a dat greş, şi Conferinţa de Pace de la Paris a trimis un ultimatum privind retragerea trupelor maghiare pe linia Hust – Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta, premierul Karoly cedează, de bună voie, la 21 martie 1919, puterea bolşevicilor, guvernul Garbai (de fapt puterea îi va aparţine total ministrului de externe Bela Kuhn, nume la naştere Cohen, originar din Lelei, lângă Hodod, judeţul Sălaj). Boşevicii sperau să obţină de la Lenin şi puterea sovietică ajutorul pentru păstrarea Ungariei Mari, chiar dacă devenea comunistă, din moment ce Antanta i-a refuzat, insistând pe ideea de autodeterminare a popoarelor exprimată în cele 14 puncte ale declaraţiei preşedintelui american Woodrow Wilson.
La 31 decembrie 1918, armata română ocupase linia intermediară Baia Mare – Jibou – Dej – Cluj – Alba Iulia – Deva. Tânărul maramureşean Ilie Lazăr obţine o audienţă la premierul Brătianu, prin intermediul lui Alexandru Vaida-Voevod, pe care îl convinge de necesitatea ocupării cât mai grabnice a Maramureşului de către armata română, ordinele sunt date de generalul Prezan, astfel că Regimentul 14 Infanterie, călăuzit de Ilie lazăr, fratele său Vasile şi alţi maramureşeni eliberează prin luptă Sighetul, în urma luptei de la Cămara, unde bolşevicii ucraineni ce ocupaseră oraşul suferă o înfrângere severă în 3/17 ianuarie 1919.
Frontul din Maramureş este stabilizat la est de Sighet şi între Cicârlău şi Ilba, până la declanşarea ofensivei româneşti din 16 aprilie 1919, care împinge trupele ungureşti, acum bolşevice, pe linia Tisei, pe tot frontul până la sud de Salonta (în zona Arad-Timiş erau trupele armatei franco-sârbe). Guvernul bolşevic nu cedează, atacă cehoslovacii, pe care îi înving, apoi se întorc contra Transilvaniei. La 20 iulie 1919, declanşează o ofensivă pe Tisa, străpungând în trei puncte frontul român ţinut de diviziile ardelene 16 şi 18 la acoperire. Forţele erau aproximativ egale pe ansamblu, câte 90.000 de luptători de fiecare parte. Ofensiva maghiară se dezvoltă mai mult în sectorul central Szolnok, dar după trei zile, în care trupele de acoperire ardelene cedează terenul pas cu pas în lupte de retragere, se declanşează contraofensiva românească, pregătită din timp. Grupul de Manevră condus de generalul Traian Moşoiu izbeşte ca un ciocan de la nord la sud, măturând avansul maghiar, iar cei ce reuşesc să scape se retrag în debandadă peste podul peste Tisa de la Szolnok. În retragere, soldaţii maghiari aruncă podul în aer, astfel că românii nu pot să-l treacă în urmărire.
Comandamentul român (general Constantin Prezan, şef de stat major colonel Ion Antonescu, viitorul conducător în al doilea război mondial) decide tranşarea problemei maghiare printr-o ofensivă dincolo de Tisa, pentru neutralizarea definitivă a pericolului din vest. De-a lungul Tisei, după respingerea ofensivei maghiare bolşevice, încep demonstraţii, trageri de artilerie, incursiuni, cu scopul de a disimula locul pe unde armata română va forţa râul pentru a obţine victoria decisivă. Trecerea se va efectua prin surprindere în sectorul Tisza-Bo, unde râul face o buclă intrând către malul stâng. În noaptea de 29/30 iulie 1919, la ora 2,30, în zorii zilei de 30 iulie 1919, artileria diviziei a 2-a vânători, întărită cu două baterii grele de 155 mm şi instalată pe laturile intrândului, deschide un foc ucigător în interiorul acestui intrând. Inamicul răspunde cu focuri de mitraliere. La ora 3,05, artileria noastră lungeşte tirul, iar regimentul 9 vânători condus de colonelul Gheorghe Rasoviceanu începe trecerea Tisei în bărci. Rezistenţa inamică este slabă, astfel că întreaga brigadă 4 vânători (reg. 9 şi 10) trece până la ora 6, urmată de reg. 3 vânători din brig. 2. Două companii de pontonieri au început la ora 5 construcţia unui pod, care este terminat la ora 7,15. Artileria diviziei este trecută pe pod. Până la ora 11, întreaga div. 2 vt este pe malul drept al Tisei, urmată de div. 1 vt. Până seara, sunt ocupate mai multe localităţi şi capturate mai multe depozite de arme şi muniţii, iar capul de pod avea o dezvoltare de 10 km, în acest cap de pod fiind trecute deja trei divizii, 1 şi 2 vt, precum şi div. 6 din Grupul general Moşoiu. În sectorul de la sud Tokay, cele trei batalioane trecute continuă acţiunea, iar la sud, pe frontul diviziei 18, inamicul se retrage în faţa incursiunilor noastre executate la Tisza Veszeny, Szentes şi Mindszent, fapt care demonstra că inamicul renunţase la apărarea pe linia Tisei şi pregătea o acţiune în interior. În zilele următoare, trupele române continuă să treacă podul, în prezenţa regelui Ferdinand şi a reginei Maria.
Capul de pod se extinde tot mai mult, inamicul se retrage, este posibilă regruparea lui pentru a încerca o bătălie decisivă mai în spate. Se dau lupte grele în mai multe puncte, dar trupele române, cu experienţa războiului, manevrează bine şi neutralizează principalele forţe ale adversarului, care nu cedează, ci luptă. Dar armata română acţionează decisiv, executând lovituri şi manevre, fără să lase timp inamicului să se regrupeze şi să contraatace. Rapid, armata române se apropie de trofeul suprem: Budapesta. Brigada a 4-a roşiori, condusă de generalul Rusescu, care avea misiunea de a înainta de la Alberti Irsa spre sud, pe direcţia Layosminze-Kecskemet, pentru a intercepta toate comunicaţiile ce duc de la Budapesta la Szeghedin, încredinţează această misiune reg. 11 roşiori (care avea şi o secţie de artilerie la dispoziţie), apoi cu restul brigăzii (3 escadroane şi 2 grupe de mitraliere de la reg. 6 roşiori) şi o secţie de artilerie călare înaintează spre Budapesta, intrând în oraş, respingând protestele parlamentarilor maghiari, care încercau să câştige timp pentru negocieri la Paris. Generalul Rusescu intră în cazarma Regele Iosif şi se întăreşte peste noapte, aşteptând atacul celor peste 6.000 de bolşevici înarmaţi, 400 de cavalerişti contra 6.000 de infanterişti. Dar atacul nu se mai produce, iar a doua zi forţele principale române îşi fac intrarea în Budapesta, defilând pe bulevardul Andrassy. 4 august 1919 rămâne data în care trupele române au cucerit Budapesta, deşi generalul Rusescu intrase în capitala ungară încă din 3 august.
Budapesta, la fel ca şi întreaga regiune controlată de bolşevici, era în pragul foametei. Administraţia română a evitat această situaţie, luând măsuri pentru aprovizionarea capitalei, şi chiar hrănind de la cazanul trupei orfanii şi pe cei defavorizaţi. Sub ocupaţia românească, activitatea economică a revenit, viaţa şi-a reluat cursul, astfel că au fost mulţi care au regretat retragerea românilor în noiembrie 1919. E adevărat, am lăsat Ungaria în mâinile amiralului Horty, care ulterior a devenit călăul românilor cedaţi în urma Dictatului de la Viena. Dar atunci, în 1919, am respectat deciziile alianţei din care făceam parte, Antanta.
Şi pentru această alianţă, să ne amintim faptul că în cursul primului război mondial, Puterile Centrale au ocupat trei capitale inamice: Bruxelles, Belgrad şi Bucureşti. Singura capitală a Puterilor Centrale ocupată de o armată a Antantei a fost Budapesta, de armata română. O mare victorie românească, cu care ar trebui să ne mândrim, rămâne înscrisă pe Arcul de Triumf de la Bucureşti, deşi în perioada comunistă inscripţia Budapesta a fost acoperită cu ciment, şi abia de curând a fost dezvelită, în 2015, la mai bine de 25 de ani de la eliberarea de sub comunism. Poate e un făcut, am dat Europei 25 de ani fără comunism prin ocuparea Budapestei, dar nouă ne-a trebuit 25 de ani după comunism să punem înapoi pe Arcul de Triumf simbolul victoriei de la Budapesta!
Cristian MAREŞ
Asociaţia Culturală ”Boema OJT” Baia Mare
