Un tren spre Marmația

0
94

Afurisita asta de pandemie a lovit fără milă într-o valoare fundamentală a omului, care se numește entuziasm. Să nu ne prefacem, să nu ne amăgim cu un optimism pudrat, dar acest resort sufletesc a născut fapte de durată în vremuri sănătoase. Entuziasmul în pandemie este umilit, oprit la ieșirea din om de reguli stricte, ocrotitoare se zice. Nu se mai întrupează, ci se destrupează, cum mi-a zis Nichita, în vremuri când poezia venea cu trenul în Marmația. Nu uit că celebrul Festival de Poezie de la Sighetul Marmației a fost posibil și pentru că orașul de pe Tisa avea o gară, deci și un tren care venea de la București, Cluj-Napoca, ori Iași. Dar trenul spre Marmația culegea și scriitori din alte părți ale țării. De o jumătate de veac, cât are Festivalul din Marmația în această toamnă, mari scriitori au cunoscut o parte a Maramureșului datorită unui tren spre Marmația.
Și Serile de Poezie de la Desești, care au rotunjit patru decenii de viață, au fost posibile, în bună parte, trenului care venea în gară, în Marmația. Anul acesta cele două mari evenimente culturale, cu rezonanță națională și internațională, sunt lovite de pandemie. În primul rând, pandemia financiară. Proiectele pentru cultură nu mai există. Banii care ar fi trebuit să fie pentru cultură s-au dirijat spre sănătate. Iar noi, cei cu preocupări umaniste, trebuia să înțelegem că între viață și poezie alegem viața. Ceea ce mi se pare profund uman. Dar păcătos pentru poezie. Sprijin financiar din visatele sponsorizări nu se arată. Din varii motive. Vin și legile sanitare care au câștig de cauză când este vorba despre întruniri de acest gen.
Am auzit că sighetenii s-ar încumeta, inclusiv financiar, să marcheze o jumătate de veac de poezie, de cultură aleasă în Marmația. La Desești, nicio speranță. Este pentru prima dată când se surpă entuziasmul localnicilor, dar și al călătorilor. Deși este campanie electorală, nu am auzit niciun aspirant să se gândească la aceste evenimente, puse serios sub semnul întrebării. Nu-i o jelire, este o constatare tristă. Au fost un sistem apus, o revoluție, o tranziție, dar aceste evenimente nu au încetat din viață. Acum, realizăm dimensiunea acestei afurisite de pandemii. Am ajuns la tulburătoarea întrebare a lui Holderlin, care și-a pus-o într-unul dintre cele mai mari momente ale poeziei germane: La ce bun poeții în vremuri sărace? La această întrebare a răspuns, mai târziu, Heidegger, în unul dintre cele mai frumoase eseuri despre poezie, despre artă. Deși istoria țării lor nu parcurgea momentele cele mai faste, poeții se bucurau de prețuire, fiind așezați în preajma prinților. Asta era pe vremea lui Holderlin. Țin să precizez că întrebarea lui avea mai degrabă un sens metafizic.
Dar revin la celebrul tren care ajungea în Marmația dimineața, devreme. Era un ritual de așteptare în gară. Prin vreme m-am numărat printre cei care așteptau oaspeții, alături de I. A. Pruncu, Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea, ori Vasile Muste. De la gară veneam pe jos până la Palatul Cultural, care nu mai există, unde înfrigurații luau legătura cu esența Maramureșului. Presupunând că acestui timp îi este dat să trăiască o schimbare, atunci să fim fermi să nu ne adaptăm întunericului. Că timpul acesta încurcat, cu oamenii lui, nu își dă seama de propria lui sărăcie sufletească. Da, mă întorc în amintire, pe peronul gării din Marmația. Așteptam trenul într-un bar cu rom ieftin și țigări fără filtru. Venea trenul cu poeți spre un festival anunțat în megafoanele gării. Îmbrățișări de dimineață, în care striveam timpul netrăit, apoi rula filmul cu fragmente dintr-o suită de confesiuni, ca un fel de ritual de purificare.
Nu uit bucuria controlorului de pe scara vagonului, fericit că ne-a adus oaspeții dragi. Și mecanicul de locomotivă participa la eveniment prin câteva șuieră­turi de locomotivă. Apoi impiegatul, cu stegulețul galben, strângea mâna fiecărui venit. Nu voi uita niciodată acele dimineți, adeseori învăluite în ceață, cu pîlpâiri de lumini palide. Și strada care începea la restaurantul lui Duți și sfârșea în preajma Casei de Cultură. Într-o jumătate de veac, trenul spre Marmația a adus atâția scriitori de s-ar putea întocmi un dicționar gros cât un lat de mână. Și anul acesta vine trenul spre Marmația. Dar cu poeți puțini. Poate fără poeți.
Eu voi scrie despre tristețea unei gări care nu are cuvinte.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.