Știu că, mai bine decât oricine, primarii recent aleși cunosc etapele rezolvării treburilor comunităților pe care le administrează. Pe scurt, identificarea problemelor – căutarea soluțiilor – selectarea variantei agreate de majoritate – stabilirea surselor de finanțare – alegerea executantului – punerea în execuție a proiectului.
Pentru a identifica problemele comunității, domnule primar, trebuie mai întâi să cunoști structura populației și să-ți părăsești fotoliul cald din primărie, pentru a discuta efectiv cu oamenii, pentru că, nu-i așa, viitoarea campanie electorală începe de acum.
Astfel, s-ar putea să afli că există o mulțime de persoane în vârstă, de obicei femei singure, care nu mai pot să-și administreze proprietatea: cositul ierbii din jurul casei, transportarea ei undeva (?), tăiatul pomilor din livadă, etc., pentru care ar plăti oricât. Aici e rolul dumitale, domnule primar, să ajuți. Se pot găsi persoane mai nevoiașe și care primesc ajutor social, care pot fi instruite pentru a rezolva problemele de mai sus, organizând cursuri de tăiere a pomilor, să zicem. S-ar putea cumpăra o mașină de tocat crengi, material din care, împreună cu iarba și alte necesare ingrediente să se realizeze compostul atât de necesar în gospodării. Surplusul ar putea fi folosit în sere ale primăriei unde s-ar produce flori, arbuști necesare înfrumusețării localităților comunei, atât în spațiile publice, cât și în cele private, folosind ca mână de lucru femei fără loc de muncă.
S-ar putea stimula formarea unor firme ce să asigure curățenia cu prilejul sărbătorilor măcar, la domiciliul persoanelor vârstnice, contra cost, dând astfel un loc de muncă femeilor ce vor să câștige un ban în plus.
Spinoasa problemă a șanțurilor și a spațiilor verzi ce aparțin domeniului public, n-ar trebui rezolvată prin cosirea lor de către cei ce primesc ajutor social sau de către angajații primăriei așa cum se întâmplă în Baia Mare?
Apoi, există o mulțime de legi ce nu au fost puse în practică. De pildă, din când în când se cere sacrificarea animalelor doar în abatoare, dar acestea lipsesc cu desăvârșire astăzi, deși în trecut au existat. Resturile de carne ar putea asigura, în spații anume create, hrana pentru câinii adunați de pe străzile comunei.
Ce să facem cu animalele care mai și mor?! Ce să facă oamenii cu leșurile, pentru că, potrivit legii, nu ai voie să le îngropi. Animalele de companie au și ele aceeași soartă! Oare n-ar fi bine să existe la nivel de comună mare un crematoriu pentru animale, pentru ca patrupezii noștri dragi să ne rămână aproape, măcar într-o urnă? Că de un cimitir pentru animale nici că poate fi vorba! Ar fi frumos să se înființeze unul cu motto-ul lui Friedrich cel Mare: „Cu cât cunosc mai mult oamenii, cu atât iubesc mai mult câinii” (extrapolând asta la toate animalele). Nu-i așa că visez?
Tot legea spune că utilajele cu tracțiune animală nu au voie pe DN-uri, dar unde se respectă? Iar dacă nimerești un șir de căruțe sau un cortegiu mortuar într-o localitate în care, pe toată lungimea ei are linie continuă, fericirea a dat peste tine! Ce-ar fi să identificați sau chiar să creați acele drumuri de câmp, lăturalnice, de care se tot vorbea la un moment dat, și care să conducă și căruțașii în apropierea târgurilor sau a centrelor de comună, fără a stânjeni traficul rutier, și așa aglomerat. Cât despre cortegiile mortuare, problema s-ar rezolva ușor dacă s-ar construi capele în sau lângă cimitire.
Și apoi râurile, care, în unele veri aproape dispar, iar în altele mai ploioase, inundă localitățile! Nu s-ar putea oare draga, pe timp de secetă, iar din piatra ce umple valea să se facă pe maluri galioane ce ar consolida malurile și ar contribui la prevenirea inundațiilor. Regularizarea cursurilor de apă este un imperativ.
Numa’ zic…
Liana POGĂCIAȘ
