Cuvinte la despărțirea de Nicolae Dabija

0
117

Acest text aș fi vrut să nu-l scriu niciodată. Moartea fratelui de idei, Nicolae Dabija, de la Chișinău, este o năruire de pietre rostuite, pe un deal căruia, încă, nu i-am ajuns culmea. Povestea de a fi laolaltă. S-a stins repede, lovit de virusul acestui început de veac. Nicolae Dabija era întruparea personajului venit la timpul cerut de vremuri. A fost provocat de istorie, dar și el a stârnit-o de multe ori. A lăsat urme de neșters pe oglinda acestei lumi. A fost un scriitor de marcă, un jurnalist cu vocația ctitoriei, un om politic bătăios și ascultat, o prezență convingătoare în viața cetății. Toate stăteau sub semnul Limbii Române și spiritului național. Unionismul, argumentat și consecvent, i-a fost far. Nu i-a fost ușor, dar nu a cedat nimic când a fost vorba despre destinul Basarabiei.
Am știut unul de altul îna­inte de a ne cunoaște. Știam că este fondatorul celebrei reviste „Literatura și Arta” (1986), o publicație cu un rol determinant în trezirea conștiinței naționale dincolo de Prut. La început a apărut cu litere slavone, apoi cu litere latine. Așa a început, în Basarabia, lupta pentru Limba Română și Tricolor. El mă știa din presa literară din țară, care, înainte de 1989, era procurată, de către scriitorii basarabeni, de la Riga sau chiar de la Moscova. Așa că prin 1991, când m-am îndemnat spre Chișinău, Nicolae m-a așteptat la Sculeni, la apa Prutului. Și a fost jurământul nostru de la Prut. Respectat, între noi doi, fără oprire. Despre care voi mai scrie. Martori la jurământul nostru, IPS Justin, acum Episcop al Maramureșului și Sătmarului, atunci stareț al Mănăstirii Rohia, dirijorul Valentin Băințan și Mircea Șuteu, care aveau alături bărbații din Finteușu Mare.
Ne-am îmbrățișat, parcă ne știam de când lumea. De atunci am rămas cu Nicolae frați de idei literare, unioniste. Făcute cu temeinicie, cu rost și argumente. Cărțile lui stau în biblioteca mea, cu dedicații care argumentează jurământul de la Prut. Ne-am întâlnit de multe ori la Uniunea Scriitorilor, ori la Bibliotecile din Chișinău. De fiecare dată, Nicolae îmi dăruia câte o carte despre starea de spirit a basarabenilor. De neuitat rămâne Consfătuirea scriitorilor de la Neptun, august 2004, prilej de a cunoaște ce se mai întâmplă pe frontul Limbii Române din Basarabia. Acolo mi-a declarat într-un interviu: „Sunt norocos pentru că am aflat devreme care-mi este patria.” Apoi ne-am făcut un obicei, cei din Maramureș, de a răspunde invitației Chișinăului, de a fi prezenți la Ziua Limbii Române, care se cinstește pe 31 august. Memorabilă rămâne expediția culturală, la inițiativa poetului și omului politic, Gheorghe Mihai Bârlea.
Nicolae Dabija ne-a fost aproape. La fiecare despărțire ne spunea distihul lui: „Doru-mi-i de Dumneavoastră/ Ca unui zid de o fereastră.” Una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste și prietenie. Apoi l-am invitat, și noi, în Maramureș. La începutul lunii octombrie, 2008, i s-a decernat Marele Premiu „Nichita Stănescu”al Serilor de Poezie de la Desești. A venit la noi, pe Mara, prin Maramureșul din dreapta Tisei, trecând apa pe la Sighetul Marmației. La Desești ne-a spus că a descoperit Maramureșul din dreapta Tisei prin intermediul părintelui Serafim Dabija, unchiul lui, care a fost preot în satele românești de peste apă. A mai descoperit Maramureșul prin intermediul limbii române, o limbă extraordinar de frumos românească, mărturisea el. Asta se întâmplă, spunea Nicolae, în Maramureșul de pe cele două maluri ale Tisei. Visa, precum Eminescu, în poezia „Doină.”
Ultima întâlnire pământească cu fratele de idei și Cuvânt, Nicolae Dabija, a avut loc la Chișinău. Era în anul 2018, de Centenarul Unirii românilor. Am trecut apa Prutului, cu cartea mea, „Ochii Basarabiei,” apărută și purtată prin Chișinău, prin grija prietenului dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii „Petre Dulfu” din Baia Mare, ziditorul de biblioteci acasă și în lumea românească, inclusiv la Chișinău, care a asigurat postfața. Iar Nicolae Dabija prefața. Nicolae scria: „Pentru autor, Basarabia este o lacrimă curată pe fața lui Dumnezeu. Pentru noi, românii basarabeni, autorul sintagmei de mai sus e fratele Gheorghe de Maramureș.” Mulțam în veșnicia care nu se uită. Nicolae Dabija, cărturarul și omul politic, avea calități de lider: cultură, iubire de neam, voință, consecvență și devotament pentru idei nobile, curaj, demnitate, onoare, prețuirea valorilor, credința în scris și în Dumnezeu.
Încrederea în puterea Limbii Române l-a făcut să fie unul dintre aleșii care să urce Golgota unei istorii zbuciumate. Căreia i-a fost soldat și general. Alături de Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Emil Loteanu, Mircea Druc, Ion Ungureanu, Arcadie Suceveanu, Ana și Alexandru Bantoș, și mulți credincioși întru neam și izbăvirea lui. Nicolae Dabija va rămâne steaua lucitoare într-un destin de luptător. El știa foarte bine ce înseamnă să înfrunți tăvălugul istoriei. Nu a refuzat paharul suferinței, înțelegând că jertfa lui înseamnă salvarea celor mulți. Cei care i-au înțeles menirea au apreciat virtuțile omului. A fost membru de onoare al Academiei Române și al Uniunii Scriitorilor din România. A câștigat bătălii politice, ca deputat în Parlamentul Republicii Moldova. Și multe demnități i-au înfrumusețat biografia.
A fost tradus în multe limbi ale pământului. Așa că un ziar american l-a numit: unul dintre cei mai de seamă poeți ai lumii! A fost un luptător, dar a fost învins de nevăzut, la 72 de ani, în 12 martie 2021, într-un spital din Chișinău. Rămâne o figură ilustră în panteonul neamului căruia i s-a dăruit. Cred că oamenii mari își aleg popoarele, în mijlocul cărora au a se naște. Și pentru care își dăruiesc ființa. Cum a fost fratele Nicolae Dabija. Promit ca scrisul meu, până va avea putere, să nu-l uite. Nici Maramureșul din care și-a făcut icoană identitară.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.