Întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor statului solicită tot mai multe pe măsură ce sporeşte numărul, mărimea şi atribuţiile lor. Banii se adună în visteria statului de la populaţie şi din economia reală din impozitele şi taxele cu care statul îşi obligă cetăţenii să participe la administrarea societăţii. Sarcina fiscală aşezată pe umerii contribuabililor se numeşte presiune fiscală.
Cât de adânc să-şi bage statul mâna în buzunarele cetăţenilor şi ale întreprinderilor?
Impozitele şi taxele reprezintă cele mai vechi şi tradiţionale mijloace de finanţare ale statului, folosite la îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor asumate, aflate într-o permanentă evoluţie. Totalitatea taxelor, impozitelor şi contribuţiilor, modul de calcul şi percepere, precum şi condiţiile de urmărire şi plată alcătuiesc sistemul fiscal al unei ţări. În cadrul sistemului fiscal, artizanii lui trebuie să dea un răspuns clar la o întrebare de căpătâi: cât de adânc să-şi bage statul mâna în buzunarele cetăţenilor şi ale întreprinderilor? Sau, altfel spus, cât din veniturile ţării, obţinute într-un an, să fie prelevate la dispoziţia statului?
Cu cât povara este mai grea, cu atât contribuabilii vor încerca să scape de ea…
Sarcina fiscală se măsoară prin însumarea tuturor impozitelor, taxelor şi contribuţiilor pe care contribuabilii, persoane fizice sau juridice, le plătesc statului într-un an. Ponderea pe care o are în totalul veniturilor arată mărimea ratei fiscalităţii, înţeleasă şi prin sintagma „povara fiscalităţii”. Cu cât povara este mai grea, cu atât contribuabilii vor încerca să scape de ea sau, cel puţin de o parte din ea. Debarasarea integrală sau parţială de sarcinile fiscale care nu mai pot fi suportate, ori nu se doreşte a fi onorate, se numeşte eludare fiscală. Atunci când „uşurarea” poverii se produce cu încălcarea legii, eludarea devine fraudă. Civismul fiscal arată gradul de supunere la suportarea obligaţiilor fiscale stabilite de lege.
Starea de nemulţumire creşte proporţional cu mărimea obligaţiilor fiscale stabilite de stat
Nimeni nu-şi plăteşte cu drag impozitele şi taxele. Cetăţenii oricărui stat, oricât de evoluat ar fi pe linia civismului fiscal, trăiesc acelaşi sentiment cum că statul atentează la buzunarul lor, la veniturile realizate de ei. Starea de nemulţumire creşte proporţional cu mărimea obligaţiilor fiscale stabilite de stat. La un anumit moment dat, când presiunea devine tot mai greu de suportat, contribuabilii vor încerca să refuleze ieşind din câmpul gravitaţional al legii fiscale. O astfel de situaţie poate fi comparată cu o oală cu capac, în care se află apă şi legume (impozite), sub care temperatura se află în creştere. Când presiunea interioară va ajunge la punctul critic, aburul va încerca să iasă forţând ridicarea capacului.
Laffer a demonstrat că o creştere a presiunii fiscale peste pragul de optim are ca efect o scădere a veniturilor publice. Cu cât va fi mai apăsătoare povara birurilor, cu atât statul va încasa mai puţine impozite şi taxe. Conform Curbei Laffer, dacă rata fiscalităţii este 0%, atunci şi veniturile fiscale vor fi 0 datorită aplicării efectului aritmetic, iar conform efectului economic veniturile fiscale vor fi 0 când rata fiscalităţii va fi 100%. Stabilirea ratei fiscalităţii pe ecartul 0%-100% este o treabă care ţine de ştiinţă, de pricepere şi viziune. Ţările cu sisteme fiscale consolidate practică rate diferite în funcţie de natura impozitelor şi taxelor, respectiv, a celor directe şi indirecte pentru echilibrarea presiunii generale. În România, în ultimii 30 de ani, coeficientul fiscal (ponderea fiscalităţii în PIB) a oscilat între 29,76% şi 33,42%. S-a constatat că, atunci când impozitarea indirectă (TVA, accize) a fost mai redusă, s-au înregistrat creştere economică şi un nivel de trai mai bun pentru cetăţeni.
În teoriile fiscale se spune că…
În sfera afacerilor, atunci când munca este impozitată excesiv, se produce fenomenul de translatare spre zona gri a economiei subterane. Acest fapt se poate observa cu uşurinţă din felul în care sunt plătite salariile la multe, foarte multe dintre întreprinderi: minimul pe economie în scripte, iar diferenţa în mână, la negru. Acea diferenţă acordată salariaţilor pentru munca depusă se obţine prin evaziune fiscală, din vânzarea bunurilor şi serviciilor fără documente legale sau desfăşurarea unor activităţi neautorizate, ce nu sunt impozitate. De aici se poate observa ineficienţa unei presiuni fiscale ridicate. Acelaşi fenomen se înregistrează şi la celelalte impozite şi taxe. Dacă povara este prea mică, statul nu-şi va asigura veniturile necesare întreţinerii şi funcţionarii economiei, în ansamblul său.
O presiune fiscală ridicată antrenează o serie de efecte negative asupra economiei şi vieţii sociale producând şi o modificare a comportamentului contribuabililor, măsurat prin gradul de conformare voluntară, de civism fiscal. Efectele economice se regăsesc în reducerea cererii globale prin preluarea unei părţi mai mari din venitul nominal la dispoziţia statului şi reducerea consumului general şi individual. O cerere scăzută duce la contractarea producţiei de bunuri şi a prestărilor de servicii, implicit o reducere a investiţiilor. Urmările sociale se pot observa în scăderea puterii de cumpărare, creşterea preţurilor şi a şomajului. În teoriile fiscale se spune că, pe fondul unei presiuni fiscale ridicate, cei cu venituri mici vor fi compensaţi prin politicile de protecţie socială. Se spune!
Dilema fiscalităţii se poate elucida, în mare măsură, numai atunci când se găsesc răspunsuri pertinente şi argumentate la câteva întrebări: cât de mare trebuie să fie presiunea fiscală?, care este rata de impunere optimă?, care este punctul critic de la care impozitele devin ineficiente?, care este raportul dintre impozitarea directă şi cea indirectă?
Abordarea ratei fiscalităţii este o treabă deosebit de serioasă ce nu trebuie lăsată la îndemâna diletanţilor. Fiind una dintre cele mai importante pârghii de intervenţie a statului în economie, ea trebuie mânuită cu mare grijă spre a nu genera efecte de nedorit şi greu de surmontat.
dr. Vasile BÎRLE
