Cioran și ruinele noastre

0
50

De obicei, când se schimbă orânduirile, cea veche trebuie afurisită pentru a-i face loc celei noi. De peste trei decenii, asistăm la o anulare, aproape totală, a vremii de dinainte, când totuși s-au făcut lucruri trainice, de care se folosesc și generațiile care au venit la rând. Țin minte că, prin 1990, un jurnalist a scris, pe prima pagină a revistei pe care o conducea, că ar fi potrivit să se pună o bombă sub Casa Poporului, pentru a șterge de pe fața Pământului un simbol al nefericitei orânduiri socialiste. Dorința nu i-a fost îndeplinită, și acum stau acolo aleșii poporului român, unde fac legi pentru țară. Asta este schimbarea istoriei. Când ne paralizează orgoliile gândirii care au instrumentat o lume. O lume pe care o cunoști, și despre care e bine să vorbești în șoaptă. Sau deloc. Ori să o negi, pentru a îmbrăca noua haină politică.
Numai că, pe teritoriul României, deci și în Maramureș, a rămas, ruinat, patrimoniul industrial al trecutului apropiat. Sunt scheletele unui timp scufundat. Așa mi-a venit în minte o expresie a lui Emil Cioran, care spunea: „Dacă aș fi arhitect, aș ridica un templu în cinstea ruinelor.” Puterea stilistică a lui Cioran este ironia. Este știut că ironia lui Cioran certifică tragicul. Așa, în acest sens, trăim o bucurie tragică și neputincioasă. Ici, colo, mai citesc referiri la ruine. Se întreabă ce facem cu vechile hale industriale, cu fabricile și uzinele rămase în paragină! Depășite tehnologic ori închise după privatizările eșuate. Sunt întrebări de genul: mai pot fi revitalizate spațiile industriale? Ce viitor au pentru patrimoniul industrial al României? Unele niciunul, altele cine știe. După aceeași logică, ce a condus la degradarea, până la irelevanță a acestor spații, valoarea imobiliară a terenului e mai mare decât valoarea vechilor structuri industriale.
S-a schimbat lumea, dar unii nu observă. Se uită în altă parte. Da, foste mari întreprinderi sunt depășite tehnologic și au ajuns în blocaj, ca urmare a concurenței pe piața globală. Sunt vânate terenurile pentru a face clădiri de birouri și ansambluri rezidențiale. Am ajuns la vorba lui Cioran. Un templu pentru ruine! La Câmpina, prima rafinărie românească, una dintre cele mai vechi din Europa, este în faliment. După 126 de ani s-a stins. Se caută varianta pentru a deveni un muzeu al industriei petroliere. Orașul Reșița sărbătorește 250 de ani de foc nestins. Este un oraș care s-a dezvoltat pornind de la siderurgie. Astăzi, multe instalații sunt oprite. Este ilustrarea exemplară a sfârșitului industriei grele. Ar putea fi imaginea finală dintr-un film distopic.
Se pare că industriile creative se pregătesc să înlocuiască industria grea. Artistul plastic, din Ieud, în mare vogă în lumea plasticii contemporane, a deschis o expoziție de pictură într-o veche hală reșițeană, transformată în centru de creație. Dar ce să alerg după exemple prin țară, când Maramureșul este plin de ruine ale timpului, acum, avortat. Închiderea mineritului, în România, a lăsat în urmă nu doar precaritate, ci și deznădejde în orașe complet devitalizate, populate de suflete stinghere. Este celebră atitudinea caricaturistului Ion Barbu, care, la Petrila, caută să intre în dialog cu autoritățile locale, pentru a găsi soluții de a păstra vestigiile mineritului din această zonă, pentru a le găsi un sens în prezent.
Să revin la Maramureș. Nu cunosc rațiunile oficiale pentru care ruinele unor întreprinderi celebre pot fi platouri de filmare pentru filme de groază. Trec foarte des pe lângă fosta Flotație de la Baia Sprie, și văd niște ziduri cu ochi orbi. La Cavnic, la Baia Borșa. Apoi minele au devenit surpări geologice, în care nici amintirile nu mai încap. În acest moment, sunt trei mine care dețin licențe de exploatare valide: Șuior, Cavnic și Baia Sprie. Ele sunt în patrimoniul Companiei Naționale Remin S.A Baia Mare, care deține un sediu în centrul municipiului, devenit adăpost pentru porumbei și pisici. Păcat de prestigiul acestei clădiri! Trec în fiecare dimineață prin fața ei și mă cuprinde un sentiment al pustiei. Ce se vrea cu ea? Mai sunt îndemnuri, de toată aprecierea, pentru a izgoni paragina și uitarea.
Pilduitoare este inițiativa de a face, la fosta mină de la Baia Sprie, un Centru dedicat foștilor deținuți politici, sub sigla „Martirii Crezului.” Avem nevoie de memoria timpului. Dincolo de câteva exemple de bune practici și de inițiative civice pentru salvarea patrimoniului industrial, nu văd o gândire coerentă, la nivel național, pentru salvarea acestui imens potențial. Nu se încearcă a oferi trecutului, un viitor. Așa că rămân pe mâna lui Cioran: dacă aș fi arhitect, aș ridica un templu în cinstea ruinelor. Sau poate un compozitor să dedice o muzică tăcerii.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.