La Nord de inima mea, locuiește amintirea anilor de școală, într-o arhitectură proprie. Ceva între romantism și baroc. Când mă întorc, la acea splendidă vârstă a învățării, nu sunt cuprins de nostalgie, ci de un respect profund pentru spectacolul întemeierii ca om. Sunt absolvent al celebrului Liceu Pedagogic din Sighetul Marmației, continuator al Preparandiei luminătoare, înființată în anul 1862, ca Institut care pregătea dascăli de română, pentru satele Maramureșului. Cum a făcut și Liceul din inima Marmației. Generația mea, 1970, și-a făcut un obicei de a ne aduna, la sfârșitul lunii iunie, sub acoperișul marelui lăcaș de învățământ din Maramureș. Ne adunam cei care au luminat pruncii din școlile satelor maramureșene. Alții răspândiți prin țară. Mai târziu și prin Europa. Alții au urcat la cer.
Anul trecut, pandemia ne-a ținut acasă. Tocmai se împlinea o jumătate de veac de la absolvirea promoției mele. Ne-am întâlnit pe mijloacele de comunicare de ultimă oră. Eu am rămas la nivelul telefonului. Adică îmi place să aud vocea colegului. Anul acesta, aceeași emoție pandemică ne-a ținut departe, deocamdată, unii de alții. Așa că am recurs la amintirea ultimei întâlniri. Într-o sală de clasă, am stat în bănci o parte din pedagogiștii sigheteni, care ieșeam pe poarta liceului. Atunci plecam în multe din zările țării. Mai ales în Maramureș. Învățători, învățătoare, ostașii țării anonimi. Adică primul vers din Imnul Învățătorilor, cântat adesea la evenimentele Liceului. Cei mai mulți au rămas la catedră, la școli din sate și orașe.
Eu am părăsit de timpuriu clasa cu elevi, pentru a învăța a scrie la ziar. Dar am rămas cu un respect profund pentru oamenii de la catedră. Tresar de fiecare dată când intru într-o sală de clasă. Îmi aduc aminte de Școala din Breb, unde am fost repartizat. Întâlnirile promoției noastre au rămas profunde colocvii ale sufletului profesional. Bucuria revederii era fără margini. Ei, învățătorii, care au luminat zeci de generații! Cum este colegul meu de clasă, Pătru Albu, care a păstorit catedra și Școala din Glod patruzeci de ani. Acolo, sub Măgură, a luminat pruncii glodenilor. Și ca el sunt foarte mulți. Nu uit că o gazdă, cu intuiții pedagogice, a fost câțiva ani profesorul Claudiu Chindriș, direcor al Liceului Pedagogic, care ne-a fost coleg de emoție. Câțiva ani, ne-a invitat să redevenim pedagogiștii din băncile din care am plecat spre luminarea pruncilor.
Vă spun eu, nu este ușor să fii învățător! La o întâlnire, am fost desemnat să strig catalogul. Adică să citesc numele colegilor, din cele cinci clase paralele, din promoția mea. Sângele din amintire pulsa. Răcoarea unui timp în formare se repeta. Fiecare nume a devenit destin. Strig catalogul fiecărei clase. Puțini răspund: prezent! Dar din umbra vremii mi-au apărut chipurile dragilor de colegi. Sângele visului pulsa. Răcoarea acelui timp, când ne-am format ca dascăli, a revenit. Cum ziceam, fiecare nume a devenit destin. Destin de dascăl luminător. Văd coridoarele, din pauza mare, unde mă întâlneam cu Ionică Pop, din Carei, Ioana Marusceac, Pătru Albu, Ion Tușnea, Vasile Lung, Ioana Bobocea, Eva Pricop, Alexandru Fiț, Aurelia Pop, Angela Boitor, Rodica Borșe, iar lista este foarte lungă, că am fost mulți pentru cauza catedrei.
După strigarea catalogului, o experiență tulburătoare, cei prezenți și-au schițat biografia, de la absolvire până în momentul relatării. Izbânzi, drame, tragedii din viață. Despre profesie, toți au vorbit sub semnul împlinirii. Rar mi-a fost dat să aud atâta mărturisire sinceră despre onoarea de a fi dascăl. Neîntreruptă veghe pentru ridicarea pruncilor la lumina alfabetului. Și deslușirea tablei înmulțirii. Și bucuria cântecului. Dacă cei șapte ani de acasă ne recomandă în lume toată viața, primii patru ani de școală sunt hotărâtori pentru călătoria omului în lume. Ei, dascălii, întemeiază patria alfabetului sacru. Șlefuirea vorbirii nostre. Gramatica minții. Ei sunt lumina care se stinge luminând, cum spunea istoricul Nicolae Iorga.
I-am privit până la încredere în ochi. Cu prietenia care nu s-a stins. Cu admirația de a fi împreună. Ca un fulger pe cerul verii. Ca un sclipăt de diamant din toate amintirile noastre. La ultima întâlnire, am pus rămășag, colegial, că ne vom revedea în fiecare vară. În preajma Zilei Învățătorului, din vremurile noastre. Prietenia colegială rămâne un izvor de plăcute insomnii. Așa că putem sfida pandemia în această toamnă. Să redevenim elevi pentru o zi. Deoarece, pentru mine, Liceul Pedagogic din Sighetul Marmației rămâne un templu, pe care și generația mea a lăsat o inscripție pe fruntea lunii iunie.
Onoare, dascălilor din toate vremurile! Și mai ales, onoare profesorilor noștri, cei care ne-au vegheat cinci ani de la catedră.
