Veacul cărturarului

0
97

Astăzi, 8 octombrie, se împlinește veacul de când a venit pe lume, la Roșiori, județul Satu Mare, profesorul universitar Gheorghe Pop, care a rămas o figură luminoasă în cultura și învăță­mân­tul superior din Maramureș și din țară. Când am convocat aceste cuvinte pentru a se întrupa într-un portret succint, mi-am pus întrebarea: cum l-am cunoscut pe ilustrul personaj, care și-a marcat timpul? Mi s-a întâmplat să cunosc parte din operă și apoi omul. În casa părintească aveam, în tinerețea mea, un raft cu câteva rânduri de cărți. Era nucleul bibliotecii mele, care m-a urmat în viață. Pe policioara de sus, o carte cu o mângâietoare culoare galbenă, pe cotorul căreia era un nume de pe la noi: Gheorghe Pop. Era cartea despre elementele neologice în graiul maramureșean, care mi-a rămas ecuson al memoriei.
Vremea a trecut și destinul m-a apropiat de autorul cărții care lumina în casa părintească. Tinerii intelectuali băimăreni vorbeau cu venerație despre profesor. Încet, încet, am reușit să deslușesc din câte părți se compune personalitatea care era reper în urbea de pe Săsar. Din multe, care nu pot fi cuprinse în rama acestui text. Distinsul profesor și-a legat definitiv numele de bucuria înființării învățământului superior din Baia Mare. Întreaga activitate didactică și științifică va fi dăruită Institutului Pedagogic, al cărui fondator este. Aici, va fi dascăl timp de o jumătate de secol, urmând toate treptele academice. A deținut funcții specifice învățământului superior: profesor, decan, rector.
A deschis filologia băimăreană spre țară, prin numeroase colocvii, simpozioane, dezbateri, la care au participat nume ilustre ale domeniului. La multe dintre aceste manifestări, care ilustrau dezvoltarea vieții academice băimărene am fost participant. Am urmărit îndeaproape activitatea științifică a profesorului. Este autorul unor cărți de referință despre limba română contemporană, al unor studii despre variantele regionale ale limbii române, sau despre religie ca suport al existenței. A fost răsplătit cu numeroase premii și distincții, inclusiv cu un premiu al Academiei Române. A avut vocația de dascăl în înțelesul profund al cuvântului. Studenții i-au fost semnul împlinirii profesionale. S-a oglindit în ei. Prin timp, foștii studenți, ajunși intelectuali de vază, i-au mulțumit prin cuvinte elocvente. Cum ar fi: venerație și recunoștință, fidelitate, consecvență și încredere, ctitor de școală, lingvist de excepție, profesor de aleasă omenie, profesor de profesori.
Adică un cărturar. Nu uit a spune că a fost președintele Despărțământului Baia Mare al ASTREI, reamintind rolul însemnat jucat de Asociație în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Subiectul ASTRA a trezit interes sporit, astfel că prietenul Teodor Ardelean și-a susținut teza de doctorat despre „Limba Română și cultivarea ei în preocupările ASTREI,” coordonată de prof. univ. dr. Gheorghe Pop. Așa, între cei doi s-a stabilit o legătură de nuanță academică, de la mentor la discipol. Pentru mine, deși nu i-am fost student, profesorul a rămas un om al bucuriei creatoare, cu prospețime sufletească, acea norocoasă împăcare cu ideile, necesară fiecăruia dintre noi. A fost omul apt pentru slujirea culturii.
Este de neînchipuit o vreme fără oameni ca el. Profesorul a simțit că noi avem nevoie de căldura înaintașilor. Și ne-a îndemnat să luăm calea luminoasă a cărților. Unde ne întâlnim cu acea lumină miraculoasă, care nu se stinge niciodată. Am avut privilegiul să-mi poleiesc ochii cu înfățișarea lui olimpiană, să-i ascult vocea sigură și curajoasă, ori sfaturile aducătoare de belșug sufletesc. A exercitat în jurul lui, ca om de lume, fascinația unui umanism roditor, fiind expresia unui îndelung proces de strunire și înnoire a fiecărui gând. A știut că puterea cuvântului se preface, prin zidire, în izvorul graiului. Inclusiv al celui maramureșean, ori chiorean, despre care a scris veritabile monografii. A fost părinte spiritual pentru sute și sute de tineri, socotind această datorie o nobilă îndeletnicire. Așa l-am perceput și priceput eu. M-a apropiat de distinsul profesor și un gând mărturisit scriitorului V. R. Ghenceanu: „Casa părintească mi-a fost școala cea mai scumpă a vieții. Când copilului îi lipsește școala familiei, nimic nu este în stare să o înlocuiască, nici statul, nici viața.” Credea că fără educație nu ești un om liber.
Îmi aduc aminte de profesor ori de câte ori mă întâlnesc cu fii lui, Daniel și Răducu, distinși oameni ai cetății. În jurul lor spiritul părintelui are aura amintirii fericite. Astăzi, 8 octombrie, prin aceste cuvinte, am cinstit veacul cărturarului Gheorghe Pop. De aici, începe o altă durată.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.