Tumultul acumulat în zilele acestea m-a făcut să mă simt obligat moral să meditez asupra a tot ce se petrece în jurul meu. Văd cum în fiecare zi ne este prezentată o realitate mult prea sumbru conturată și mult prea puțin analizată. Acceptăm totul cum ni se dă, ne supunem normelor, pentru că așa e firesc, însă nu este firesc să uităm cum să ne afirmăm, cum să punem semne de întrebare acolo unde trebuie și poate cel mai important cum să rămânem lucizi și propriii stăpâni asupra deciziilor noastre.
Abstractă lume, abstracte personaje și tot mai abstracte deznodăminte. Trăim un prezent pe care acum ceva timp ne era poate imposibil să ni-l imaginăm și care părea o glumă irealizabilă. Zilnic suntem diagnosticați cu diferite tumori culturale și suntem etichetați datorită lacunelor survenite chiar din propria noastră vină. Purtăm vina necunoașterii pe umeri și ce este cu adevărat grav este faptul că generația tânără suferă acut de nepăsare. O nepăsare care conduce spre o dureroasă confuzie și o limitare a exprimării gândurilor și părerilor într-un mod propriu. O spune un tânăr, un tânăr care vrea să ilustreze o radiografie simplă și la subiect asupra a ceea ce se întâmplă, a tot ce se petrece, deoarece ne afectează, diferit, dar o face.
Se pare că suferim de un handicap prin care lăsăm, voluntar, frâiele acțiunii pe mâinile altora și ne îngropăm nemulțumirea în sinele propriu. De când suntem mici auzim că schimbarea începe cu noi, cu fiecare, și așa este, iar dacă așteptăm ca altcineva să facă primul pas categoric vom aștepta zadarnic și ceea ce ne dorim colectiv va persista doar în spectrul subconștientului nostru. Ne place să abdicăm la idealuri eronate, ba chiar să le rămânem fideli în ciuda neîmplinirii noastre, să ne formăm percepții și concluzii fără un temei logic și fără argumente pertinente, căci este mult mai ușor să rămânem blocați într-o carceră de întuneric, simbolic spus întuneric, pentru că preferăm o viziune fixă, fără să ne gândim că o schimbare poate este benefică.
Întindem totul pe ,,Patul lui Procust” și vrem ca totul să fie turnat după forma și asemănarea noastră, a năzuințelor și credințelor noastre. Așteptăm să ni se dea totul pe tavă, avem pretenții uriașe, dar nu suntem gata să oferim nimic la schimb, măcar un minim de efort, un front cultural prin care să obținem libertatea ca bun de neasemuită valoare, pe care îl râvnim atât de mult și dincolo de libertate să ne regăsim pe noi, pierduți prin lupta ideologiilor și ideologilor ultimei perioade.
Îmi este teamă să privesc spre viitor deoarece prezentul arată precum un desen al cărui contur a fost depășit de un copil, însă acest viitor pare să aibă totuși o speranță pe care eu mi-o pun nu doar în generația mea, sau în cele ce vor urma, aleg să îmi pun speranța într-o conștiință colectivă, care să fie unită în idealuri și să își facă auzit glasul. Dar până să fim martori la viitorul creionat atent, mai mult în nuanțe de lumină decât folosind tehnicile umbririi, avem de străbătut un prezent, care nu este tocmai cel pe care ni-l doream, dar este punctul de plecare și înțelegere a ceea ce ne dorim cu adevărat, trecând peste orice paradox.
Bogdan VANCA, elev, CN „Mihai Eminescu”
