Mai zilele trecute m-am întâlnit, pe o stradă din Baia Mare, cu un vechi prieten de pe Valea Izei, Vasile Coman, care, pe vremea când băteam drumurile județului, și ajungeam în Cuhea, acum Bogdan Vodă, îmi era un prețuit însoțitor la Curtea celebrului Vasile Deac-Moșu. Așa ne-am cunoscut în preocupări comune în iubirea istoriei Maramureșului. Din geanta lui de drumar îmi scoate o carte, recent apărută, „Cuhea voievodală” (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2021). Este volumul 2, care cuprinde lucrările științifice ale Simpozionului de istorie, Bogdan Vodă (Cuhea), din anul 2019. De fiecare dată când aflu că într-o localitate din Maramureș apare o carte referitoare la istoria ei, mă împac cu gândul că a fost salvată o pagină importantă din destinul ei.
Despre Cuhea s-a scris, dar nu suficient de mult pentru a închega cronica scrisă a cunoscutei așezări întemeietoare. Scrierile apărute până acum s-au împărțit între adevăr și legendă. Tendința a fost să se deslușească adevărul istoric despre plecarea voievodului Bogdan pentru a întemeia Țara Moldovei. Fapt fundamental pentru devenirea, prin timp, a României. Locul a atras specialiști, cum a fost arheologul Radu Popa. Care, după cum îmi spunea într-un interviu din august 1983, dorea a dezveli, consolida și introduce în circuitul de patrimoniu românesc, ruinele reședinței lui Bogdan. Și istoricii i-au acordat o importanță cuvenită. O preocupare constantă, și cu folos, s-a arătat din partea intelectualilor din zonă, și în special din Cuhea.
Cu prisosință această atitudine față de trecutul nostru nobil este ilustrată în această carte. Încurajatoare pentru acest proiect interior este precuvântarea semnată de primărița comunei, doamna prof. Anuța Enea-Bizău. Un text iscoditor, cu respect pentru izvoarele istorice, aparține regretatului profesor Ion Țelman, care ne lămurește despre amintirea lui Dragoș, cel legat de frumoasa legendă a urmăririi și vânării unui zimbru. Îl aduce ca argument pe cronicarul Miron Costin, care scria: „Pre mărturia maramureșenilor, cu urechile mele am auzit că Dragoș a fost fiul unui Bogdan Vodă născut în Maramureș.” Apoi istoricul Lazăr Năsui, citind cu admirație și profund respect celebrele DIPLOME MARAMUREȘENE, decupează secvențe profunde din identitatea așezării voievodale, prin „trei posesiuni și un kenezat.”
Domnul Vasile Coman face portretul preotului Ioan Artur Artemiu Anderco, un strălucit cărturar și om politic de la începutul veacului al XX-lea. Care pe lângă prestația duhovnicească a fost o energie patriotică venerabilă, conducând delegația maramureșeană de pe Valea Izei la Adunarea Poporului Român, din 1 Decembrie, spre Alba Iulia. A fost și senator în Parlamentul României, ca reprezentant al Maramureșului Istoric. Tot Vasile Coman publică un articol despre dr. Ilie Lazăr, vajnic apărător al intereselor maramureșenilor, prieten de nădejde al cuhenilor. Cu o biografie trepidantă, luptător pe front, participant la Alba Iulia, dr. Ilie Lazăr s-a născut în localitatea Giulești, de pe Valea Marei. Familia lui a fost vecină cu familia bunicilor mei paterni. Autorul textului socotește că prin iubirea lui de neam ar putea constitui un model demn de urmat de către reprezentanții clasei politice actuale.
Neobosit și bine documentat, doctorul în istorie Ilie Gherheș scrie un text incitant despre Maramureșul din dreapta Tisei, despre dârzenia locuitorilor care, la Alba Iulia, au protestat împotriva devizei: „De la Nistru până la Tisa” și au strigat că și ei vor să fie cuprinși în România Mare. N-a fost să fie, și acum îi privim peste graniță printr-o lacrimă a istoriei. Într-un timp mai aproape de noi ne aduce prof. Cristina Mihaela Gherheș, evocând odiseea căii ferate Salva-Vișeul de Jos, cu date noi despre felul în care s-a racordat Maramureșul la România. Preocuparea pentru calea ferată, care să ne lege de Țară, s-a pus imediat după Marea Unire. Dar lucrările au demarat în vara anului 1937 și s-au finalizat în 1949. Cu toate episoadele evocate de presa vremii.
Prof. Adrian Șovago ne prezintă rolul Despărțământului băimărean ASTRA în pregătirea ideologică a Marii Uniri. Lazăr Năsui ne aduce aminte de cel care a fost un devotat fiu al Maramureșului, muzeograful și etnologul Mihai Dăncuș, care a marcat timpul recent al Maramureșului. Prof. Lupu Petrovan îi face un medalion poetului Ion Mariș a Cuheanului. Mai semnează articole pr. Grigore Andreica, despre locația sacră, care este catedrala din Bogdan Vodă, dar și despre nevoia de a fi cuhean. Da, Cuhea voievozilor, domnule Lazăr Năsui, cu oameni așezați în rama timpului contemporan, de unde ne vorbesc, cu pregătire adecvată, despre istoria acestei cetăți de vale, cu vocația întemeierii.
Portretul lui Vasile Coman, din finalul cărții, este tocmai pilda unui om care a sfințit locul, care a împletit fericit profesia cu iubirea de moșie. Nu uit drumul meu cu Nichita Stănescu, la Curtea Moșului. O carte de învățătură!
