Ștefan Petreuș și plânsul viorii

0
311

Stranie coincidență! În editorialul din 25 iunie, scriam despre cerul horilor lui Ion Petreuș, stârnit de Festivalul de Folclor, care-i poartă numele, organizat de Ansamblul Național „Transilvania,” la Baia Mare. Întru cinstirea celui care a făcut parte din începutul geamăn întru cântec, numit Frații Petreuș. Cei doi glodeni, Ștefan și Ion Petreuș, au pus o piatră de hotar în trezirea și limpezirea cântecului maramureșean. Ei au intuit licărirea Luceafărului de ziuă pe cerul înstelat al sufletelor noastre. Am fost contemporan cu ieșirea lor din crisalida satului natal, pentru a cuceri teritorii de suflete din Maramureș. Apoi din România și din alte țări. Când mi se perindau prin minte aceste gânduri, primesc un telefon de la prietenul Ștefan Marinca.
Vocea lui reținută anunța o surpare din ce a rămas din stejarul majestuos: a murit Ștefan Petreuș! Și eu tocmai mă mângâiam cu faptul că, după plecarea lui Ion spre zările Măgurii, a rămas, din copacul nobil, stâlparea cântătoare la vioară. Adică, Ștefan. Cu el a plecat legenda pământeană a Fraților Petreuș, dar ea, legenda, s-a cuibărit în patrimoniul simțirii noastre iubitoare de cântec limpede, de la izvoare. Ștefan rămâne pentru noi interpretul la vioară care a adus un timbru personal în judecarea cântecului pe cele patru strune. Îi deosebeai vioara, dintre o sută de interpreți. Felul lui de a cânta la vioară l-a făcut cunoscut și apreciat pe unde a umblat. Și a bătut multe locuri din țară și din lume.
Țin minte reacția oamenilor din satele Maramureșului când veneau Frații Petreuș cu spectacole. Că prima afirmare a lor a fost în fața maramureșenilor. Cămine culturale arhipline. Vioara lui Ștefan era o dezmorțire a cântecului, auzit de mine la sărbătorile satului. Era altceva. Iar vocea lui Ion avea vigoare și vindeca suflete. Ștefan era omul calm, cu însușiri de înțelept. Cugeta de trei ori și făcea o dată. Mă fascina la el timbrul așezat al vorbei, iscodirea faptelor pilduitoare din lumea satului. Omul acesta a trăit toată viața după principiile moralei de acasă. Deși a umblat prin lume, centrul de greutate era solemnitatea din jertfa vetrei născătoare. Era ispititor când ne povestea pildele simbolice ale oamenilor din sat.
A dus toată viața spiritul locului cu el, fără să aibă complexe în fața marilor clădiri din New York. Povestea adorabil despre felul cum le judeca, în spiritul duioasei mirări firești. Și venea cu o întâmplare măreață din satul lui, care avea înțelesuri profunde. Minunat știa să armonizeze, pe înțelesul tuturor, civilizația modernă, cu buna păstrare a tradiției naționale. Și printre aceste țesături de înțelesuri se auzea cântecul viorii lui Ștefan Petreuș. Care parcă ne înfățișa sufletul minunat al acestui om blând, dar cu gânduri multe. El întruchipa, după mine, echilibrul acestei lumi nervoase: economie, dar nu zgârcenie, cumpătare, dar nu răceală, modestie, dar nu umilință.
În preajma lui, de fiecare dată, am fost atent la vorba care-mi mulțumea inima. Cu el aveam sentimentul statorniciei. Precum mi-a rămas reper satul Glod, unde mergeam des încă din tinerețe, la colegii mei de clasă pedagogică Petru Albu și Ion Tușnea. Așa m-am legat de acest sat în care zborul vulturului atinge unghia lui Dumnezeu, cum scriam sâmbătă, despre cerul horilor lui Ion Petreuș. Cu Ștefan am suficiente amintiri, ca acum să fiu trist. Nu-l uit din noaptea aceea, petrecută în casa părintească din Glod, alături de tatăl lui Pătru Petreuș-Codrea, făuritorul de viori. Ori drumurile împreună la românii din dreapta Tisei și la Cernăuți. Apoi în Basarabia.
Pe mine m-a bucurat că după plecarea lui Ion, Ștefan a continuat cântecul cu fiul lui, Andrei. S-a întâmplat precum cu uleiul unei candele: dacă arderea este lină în sensul bătăii vântului, uleiul durează până se face ziuă. Da, a plecat dintre noi un magician al viorii. Care a marcat, cu Ion și Ioana, un început în viața cântecului maramureșean. Ștefan a plecat în aceeași lună, iunie, precum fratele Ion. După 20 de ani. Se retrage spre odihna cea mare, în satul în care a venit pe lume. Ne pare rău după omul minunat, Ștefan Petreuș. Dar cea mai tristă este vioara. Se va auzi peste vreme plânsul viorii lui. Care nu înțelege ce-i moartea.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.