Iubirea și roboții

0
61

Buna mea cunoștință Alexandru Mironov, cu care am împărtășit timp de vreo opt ani o frumoasă experiență în conducerea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, președinte fiind profesorul universitar Mihai Miron, ne-a spus, într-o seară la televizor, că nu peste mulți ani, unii dintre pământeni vor avea un robot prin preajmă. Nu un robot de bucătărie, cum au gospodinele noastre, ci unul care îți aduce apă, îl trimiți la cumpărături, îți păzește casa de hoți și multe altele. Îmi aduc aminte de o noapte de poveste la Craiova, dimpreună cu regretatul prieten din Vârșeț, poetul Petru Cârdu, când Alexandru Mironov, jurnalistul de știință, ne-a vorbit cu patos despre cărțile lui Isaac Asimov, ori Carl Sagan, cei care au închipuit lumea roboților.
Atunci mi-am dat seama că Mironov, dacă nu s-ar fi născut într-o așezare basarabeană, ar fi trebuit inventat ca personaj de povești despre viitor. Atât de convingător ne-a vorbit despre mașină­riile lumii de mâine, că, ajuns acasă, am visat că mi-a bătut un robot la ușă. Printre pandemie, crize și război se strecoară și texte care se referă la timpul care vine. Un articol recent al profesorului Sorin Costreie mi-a adus aminte de Star Trek, acel univers ima­ginar de factură science fiction. Domnul profesor ne vorbește despre iubirea în vremea inteligenței artificiale. Se crede că această viteză cotidiană a modificat fundamental și modul în care iubesc oamenii. Felul în care generația de astăzi se angajează în relații personale prefațează tocmai programele de inteligență artificială.
Marea provocare ar fi testarea umanității noastre. Oare cât omenesc mai rămâne în noi? Văd o fotografie în care apar un robot și o femeie-robot (că roboată nu merge!), care încearcă o îmbrățișare, simulând un sărut. Repede mi-au venit în minte marile modele ale iubirii din literatură. M-am gândit că iubirea este un sentiment complex, ilustrat încă din operele literare antice, este profund uman, este, cum spunea profesorul, marele test al umanității noastre, pe care trebuie să-l trecem în fața mașinilor. Mare încercare! Vedem cu ochii noștri cum lumea se robotizează cu mare poftă, dar în același timp ne însingurăm pe zi ce trece. Chiar banala observație a străzii poate spune multe. Oamenii, mai ales cei tineri, merg pe stradă cu ochii și gândul în telefonul mobil.
Și cum mașinăriile devin din ce în ce mai inteligente, comunicarea tandră dintre noi își pierde din intensitate. Pe de altă parte, preocuparea oamenilor este dacă roboții făcuți de ei sunt capabili să iubească. Adică cum? Pot fi însuflețite niște metale? Putem iubi cu adevărat niște roboți și să fim iubiți de aceștia? Problema care ne frământă este dacă mașinăria poate avea emoții, intimitate, compasiune, înțelegere, poate sfătui și câte nu-și spun oamenii între ei. Cum poate fi o tandrețe metalică? După cum vă așteptați, imaginația mea nu află rezolvări la aceste întrebări. Dar să ascultăm și părerea profesorului: „Umanitatea noastră este testată și de iubirea altor specii, câini, pisici, ori maimuțe, drept care granița poate fi sărită, cred, și în cazul în care semeni de-ai noștri iubesc diverși roboți. Aceștia pot fi acum programați să mimeze comportamentul îndrăgostitului și să ne lase impresia că mașinăria respectivă chiar este îndrăgostită de noi.”
Se discută și despre fantezii amoroase cu roboți. Numai că mașinăria nu te poate face să ai fluturi în stomac. Poate un robot să fie subiectiv, să plângă după persoana iubită? Pot fi geloși? Da, domnule profesor, cred că am mers prea departe cu acest exercițiu de ima­ginație. Oare ar putea iubi cu sentimentele noastre profund umane? Cred și eu că aici este hotarul ultim, care ne desparte de alcătuirea metalică. O mașinărie, cât ar fi de perfecționată, nu cred că se poate simți îndrăgostită. Poate trăi drame, tragedii, măreții în dragoste? Cum s-ar sinucide din deznădejde, ori cum s-ar jertfi din iubire? Ar putea depăși iubirea dintre Paris și Elena din Troia, dintre Romeo și Julieta, dintre Cătălina și Hyperion și multe, multe pilde care au înfruntat timpul?
Profesorul Costreie vine cu o idee mai liniștitoare. Cică inteligența artificială, care va fi o prezență banală în viața noastră, cum au fost marile descoperiri umane, nu va reuși niciodată să iubească, deci să înlocuiască declarația de dragoste. O iubire dacă este adevărată nu poate fi artificială. Și apoi să nu uităm că iubirea este fruct divin! Îmi aduc aminte cum a încheiat domnul Mironov seara aceea de la Craiova: „Suntem o specie condamnată la eternitate!” Deci, iubiți-vă ca oamenii, nu ca mașinile. Mai ales că vine primăvara.
P.S. Când tocmai să închei textul, aud că domnul premier Nicolae Ciucă are un robot pe post de consilier. Pe numele lui, Ion. Care nu critică, ci numai laudă guvernarea și priveliștile României. Deci iubește binele. Nu știu ce grad are robotul domnului general. Mă informez și vă spun.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.