Arhitectul și vocația orizontului

Pentru mine, arhitectura a fost, și este, o minune, o mirare și mai ales un argument pentru durata omenirii. Arhitecții sunt o castă nobilă, hărăzită să inventeze lumi concrete, spre deosebire de poeți, care se ocupă cu lumi imaginare. Ca un dat al creației, cele două îndeletniciri se atrag, nu se resping. Că și arhitecții lucrează cu ima­ginea nevăzută a lumii. Ce a fost Sagrada Familia înainte de a fi ce este? Un vis în mintea lui Gaudi, care s-a întrupat sub formă de catedrală. Am avut șansa, în viață, să cunosc câțiva arhitecți, în preajma cărora am deslușit misterul gândirii pe verticală. Așa sunt Mihai și Cristina Pienescu, arhitecți cu vocația orizontului, cu care, în tinerețe, am locuit pe aceeași scară de bloc, pe o stradă băimăreană din preajma plecării trenurilor.
Timpul a trecut, iar prietenii noștri din vecini au plecat în Franța. Cu puțină vreme în urmă, am primit de la Mihai o carte de autor, cu un titlu simplu, dar cu semnificație, în genul marelui Will: „Cum vă place.” Cartea arhitectului Mihai Pienescu se numește „La un moment dat. De jur împrejurul arhitecturii” (Editura Paideia, 2022, București) cu încărcătura meditației, dar și marcarea unui hotar profesional de gândire. De altfel, autorul ne ajută să-i înțelegem intenția, punând pe prima pagină cheia dezlegătoare: „Parafrazându-l pe Confucius, voi spune că aceste texte nu vor putea să-i ajute pe cei care nu-și pun întrebări. Întrebări despre relația arhitecturii cu istoria, cu orașul și teritoriul, cu puterea și libertatea, cu constructorii, cu materialele, cu măgarii și cu oamenii, cu ochiul dracului, cu sexul, cu plăcerea, cu legile sacre și profane, cu norii, cu vânturile și cu valurile, cu gândul, cu mic și mare.”
Cam acesta este universul cărții ieșit de pe planșeta unui arhitect practicant. Care și-a pus întrebări simple, la care a răspuns cu înțelepciune. A pus și întrebări incomode și a răspuns cu aceeași monedă. Textele din carte sunt o pledoarie pentru profesia de arhitect, cu virtuțile imaginației, cu orizonturile consacrate în contextul instaurării obiectului arhitectural, a rafinamentului penumbrei și a surdinei din lumea seacă a despiritualizării globale. Deci nici arhitectura nu este ocolită de traume! Cartea cuprinde minunate gânduri de autor, cu exerciții de experiență probată, întărite de opiniile unor personalități care au consacrat domenii.
Arhitectul Mihai Pienescu este, se vede, un fin observator al lumii în care trăiește și gândește, consemnând realitatea fără ocolișuri, polenizând discursul chiar cu transfigurări lingvistice, cu metafore arhitecturale. Scrie cu nerv despre arhitectul absolut, despre amprenta puterii, despre alinarea alienării, despre timpul din deșert, despre irealitatea imediată. Un capitol care m-a acaparat este cel referitor la case, persoane și personaje. Aflu un dialog despre o casă la nivel mondial, pigmentat cu paradoxuri ironice. Apoi a căutat umbra bombei pe un nor albastru, dar și despre mărgelele de cristal.
Cartea îngemănează fericit și folositor literatura cu arhitectura. Sunt convocați la nevoie Anton Cehov, Ion Creangă ori I. L. Caragiale, pentru a scrie despre timișoreanul Iulius Mall. Mihai Pienescu crede că „în timpurile contemporane, pentru ordonarea, normarea, uniformizarea și, în final, obținerea unui total control asupra vieții, societății și spațiului – filosofia, arta, cultura sunt complet excavate vieții, societății, spațiului. Dar nu și spectacolul care este încurajat, dezvoltat până la paroxism. Trăim din plin, și deja de mult timp, în containerul global și virtual al societății spectacolului.”
Face multe referiri la întâmplările arhitecturale din România, cu păreri incitante despre rostul și viitorul lor în contextul lumii de astăzi. Dar aduce în carte și mari izbânzi ale arhitecturii de astăzi din marile centre ale lumii. Cu fotografii și comentarii pertinente. După cum spuneam, autorul face o fericită îngemănare între orizonturile arhitecturii și literatura și arta vremilor. Am rămas fericit surprins că în volum este amintit și artistul plastic german Joseph Beuys, despre care știam de la Mihai Olos. Care a lucrat cu el în Germania, la Dokumenta VI. Este pus alături de Lucian Blaga, Emil Cioran, Petre Țuțea, Matei Călinescu, Jack London, ori G.M. Cantacuzino.
Spusele lui Beuys sunt de luat în seamă, cum le-a remarcat și Mihai Pienescu. Scrie artistul german: „Este propriu artei adevărate să nu se impună în nici un fel, ci să se confunde contextului, să dispară aproape în natură. Un templu grec, în fond, spune că măs­linul de alături este mult mai frumos ca el, iar măslinul spune că templul este cel mai frumos. Este unul și același lucru, unul se topește în altul.” Și multe asemenea înțelepciuni sunt în această minunată carte. O pledoarie pentru înfrățirea artelor, cărora numai laolaltă le stă bine și sunt folositoare pentru om.
“La un moment dat. De jur împrejurul arhitecturii” este o carte pentru înțelegerea spiritului modern, a fenomenului arhitectural, dar mai ales care-i sunt rădăcinile. Mihai Pienescu ne-o dăruiește pentru minte, arhitectură și literatură. Din care se văd mai multe orizonturi.