Cultura zidirii, cultura anulării

0
84

Am învățat la școli și din cărți că menirea culturii este una ziditoare. Un popor fără cultură dispare din istorie. Apoi au venit învățații și au spus că și libertatea depinde de cultură. Câtă cultură, atâta libertate! În urmă cu mai bine de două decenii, am citit una dintre cele mai serioase polemici, iscată în jurul conceptelor, ideilor de național și european, având drept combatanți pe Gabriel Andreescu, pe de o parte, Octavian Paler și Alexandru Paleologu, pe de alta. Era în vâltoarea aderării la Uniunea Europeană. Îmi aduc aminte că polemica era serioasă, prin temă și prin argumentație. Nu era o luptă de idei colțuroase, ci asistam la două discursuri paralele, nu era o alternanță de pro și contra, cum așteptau mulți. Adică ceva răfuială. Cum pe doi dintre combatanți îi cunoșteam, le-am citit cărțile – Paler și Paleologu – știam că nu practică răzvrătirea de idei, ci demonstrația gândului. Cu o asemenea atitudine, nici opozantul nu putea avea altă abordare.
Au practicat cultura ziditoare, care duce la decantarea ideilor și folosirea lor în scopuri nobile. De aici natura serioasă a polemicii. Domnul Andreescu credea atunci că prioritatea României trebuie să fie adecvarea eforturilor naționale la legislația Consiliului Europei, respectiv la dreptul internațional, cu un accent pronunțat pe drepturile minorităților. Domnii Paler și Paleologu afirmau că nu trebuie neglijată condiția națională a românilor, în raport cu cauza europeană. Părțile aflate în polemică nu-și contestau vehement opiniile, ci le argumentau accentuat. Ceea ce nu provoca ilaritate. Și atunci unde este polemica? Era vorba de o confruntare a stilurilor și a pozițiilor generale, care a reținut atenția publică. Erau două feluri de retorică, două feluri de gândire, adică două feluri de existență intelectuală.
Ambele părți, pe căi diferite, au ajuns la concluzia că problema identității noastre europene e rezolvată antropologic prin apartenența clară a românilor la modelul cultural european, așa cum s-a constituit el în primul mileniu de creștinism, deopotrivă la nivelul individului și la nivelul societății. Scria cu un prilej Laurențiu Ulici, comentând polemica cu pricina, că specificul european ne ține de Timp, după cum specificul național ne ține de Clipă. Adică nu te poți erija în european fără să te cunoști ca național. Apoi au venit nuanțe legislative, decizii care ne privesc direct. Așa, polemica de care am vorbit capătă acum altă dimensiune. O lecție de echilibru. Ne vin de la Centru directive care nu se potrivesc cu spiritul național. Ni se cere adaptare, înțelegere și armonizarea legislației noastre cu Uniunea Europeană.
După părerea mea, unele răspund principiilor aderării, altele au reacții nepotrivite în societatea românească. Cum este conceptul cancel culture, adică cultura anulării, care boicotează adevăruri istorice, sociale, literare, culturale. În numele conceptului este permis orice. Fenomene, condamnate de moralitatea publică, ajung principii. Ignoranța dirijată a unor persoane cu funcții de răspundere, care, dorind să-și impună o dorință maladivă, comit greșeli care afectează identitatea națională și spiritul specific poporului român. Directivele multe care vin din Vest nimeresc pe mintea unor obedienți, care, prin exces de zel scapă din vedere tocmai esențialul național. Care are multe presiuni, din multe părți.
Cancel culture mai înseamnă renunțarea la însemnele istoriei. Puțini dintre noi tratează această alarmă din spațiul românesc. Urmăresc cu atenție luările de poziție ale unor profesori stăpâni pe materie. Unul este profesorul Anton Ilica. Semnalează faptul că ne aflăm pe o cale greșită, impusă de alții și asumată politic de puterea românească. Scriu și eu de vreo câțiva ani despre marginalizarea istoriei din sistemul românesc de învățământ. În locul Istoriei României se introduc alte istorii. Nicio reacție din partea celor care decid. Un fel de scriere în pustiu. Deci ascundeți istoria, mai ales simbolurile ei!, parcă ar vrea să ne spună cineva de dincolo de cortină. Încet, încet, ni se arată reașezarea evenimentelor după urechi surde. Statuia filosofului Mircea Vulcănescu, din Capitală, era să fie dărâmată, croșetând biografia lui cu fapte închipuite. Grupul statuar Școala Ardeleană din Cluj-Napoca a rămas fără soclu, diminuând solemnitatea statuii. Cei care au protestat au rămas cu supărarea. Unii au săpat la statuia lui Iuliu Maniu ca să se prăbușească singură. Crucea Neamului de pe Cetățuie este prea înaltă și deranjează. Avram Iancu nu se mai află la Turda. La Oradea, mult lăudatul Ilie Bolojan a mutat statuia lui Mihai Viteazu la periferie. Cum tot el a tăiat și drumul firesc al celebrei reviste „Familia”, în care a debutat Eminescu.
Dacă intru în literatură nu ies repede. Un autor român îl aud și astăzi spunând: „Cu Eminescu nu putem intra în Europa.” Dar Eminescu este în Berlin și Viena încă de pe vremea studiilor lui. Și multe alte șicane, aparent mărunte, dau de înțeles tocmai că a început cultura anulării. Generațiile active de astăzi trebuie să reitereze unicitatea istoriei. Dacă nu o vom face noi, nu o va face nimeni. Față de realitatea crizei morale prin care trecem să-i alăturăm primul vers din imnul național. Este nevoie de actualizarea politică a imperativului care ne poate trezi din ațipire. Deșteaptă-te, române!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.