În una dintre cele mai antropizate zone din Maramureș, am avut ocazia să vedem viața sălbatică, nu numai destinsă, ci și în plină activitate. În câmp sub o anume haldă de steril se adună deja căprioarele, se hrănesc bine de pe câmpurile de unde s-a adunat mecanizat mălaiul și au rămas, ici-colo, boabe.
Pe râul Someș, s-au adunat în stoluri și grupuri mai mari egretele albe mari. De obicei migrează, dar la fel ca lebedele, unele simt iernile mai ușoare și rămân. Odinioară erau rare la noi, se regăsesc în Delta Dunării și pe lacuri din sud, dar de o vreme sunt prezente pe Someș și pe Lăpuș.
“În România, estimările arată o populație de aproximativ 210 – 365 de perechi cuibăritoare”, spun specialiștii.
Și alte sălbăticiuni ale Maramureșului intră în „protocolul” de toamnă-iarnă. Urșii sunt tot mai activi și mai arțăgoși, datorită nevoii de a aduna greutate pentru hibernare. Aflăm că apar urși în zone neașteptate, de exemplu la Coroieni, unde sunt deja peste cinci. Tot acolo, la margine de pădure, spre mănăstirea Dealu Mare, a fost văzut și fotografiat și un râs! Nu întâmplător, au avut atac la vițeii lăsați în câmp. Dar revenind, urșii coboară acum spre comunități nu numai din cauza nevoii de hrană, ci și datorită activității fervente a omului în pădurile ce răsună de drujbe și de TAF-uri, în nevoia asigurării lemnelor de foc.
O situație specială o are Țara Codrului, unde aflăm că e o invazie de zeci de șacali, ce au decimat atât cerbii lopătari pregătiți pentru naturalizare, cât și viței ai oamenilor. lăsați la margine de pădure, păziți cică de gardul electric. Deși de talie mică, cam ca a vulpii, șacalii vânează în grupuri, în genul lupilor, fiind deosebit de eficienți și de sângeroși.
