Pilda domnului Nicolae Manolescu

0
112

Sâmbătă, 23 martie, s-a stins din viață criticul și istoricul literar Nicolae Manolescu (născut în 27 noiembrie 1939). Membru al Academiei Române, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, profesor la Universitatea din București, director al revistei România literară. Fost ambasador al României la UNESCO. Coloana vertebrală a existenței lui a fost, însă, literatura. Opera sa critică îl situează printre cei mai valoroși critici din istoria literaturii române. Autor a peste treizeci de volume. Un reper de analiză și sinteză în ample studii, în care se oglindesc autori și opera lor. Apoi longevitatea sa în calitate de recenzent este unică în plan național.
Cu inteligență și relaxare ideologică, a dat un ton particular cronicii literare, păstrându-și independența de opinie. Pilda domnului Nicolae Manolescu rămâne, pentru mine, excepțională. Cât am fi de grăbiți în această lume, este necesar să facem un popas în fața operei sale. Expresia unei personalități cu o amprentă puternică în cultură, această lumină pe care ne-o poate lua numai Dumnezeu. Prin opera sa, profesorul Manolescu ne pune întrebări de genul: ce se întâmplă cu noi în lumina culturii? Iar pilda criticului literar Nicolae Manolescu ne răspunde cu prisosință. Cum ziceam, pentru mine rămâne pilduitoare longeviva cronică literară.
Se spune că nici Sainte Beuve nu a ajuns la această performanță. Lectura revistei România literară începea cu foiletonul domnului Manolescu. Era ochiul magic, referința, pivotul, încrederea în actul critic. Autorii de cărți aveau un reper. Era o onoare și o garanție valorică să te comenteze Manolescu în rubrica lui. Mai bine negat decât ignorat, ziceau în taină autorii de cărți. Când scria domnul Manolescu, la București, se auzea repede și în provincie. Așa ne-a pus la încercare curajul juvenil. Deoarece curaj asumat se numea faptul că am ascuns în podul casei celebra antologie Poezia română modernă de la George Bacovia, la Emil Botta, care a fost retrasă din biblioteci și librării pentru a fi topită. Eu am adăpostit-o, în pod, alături de păstăile mamei. Apoi volumul Contradicția lui Maiorescu, care a fost lucrarea de doctorat a profesorului, l-am luat cu mine în cătănie la Beiuș și Timișoara.
Generația mea îl citea pe criticul Manolescu cu simpatie, deoarece găsea în discursul lui critic profunzime, seriozitate, scriitură cinstită critic. În el descopeream intelectualul care ne-a transmis cu subtilitate, în lumea cititorilor, o nouă concepție despre roman, apelând la trei termeni din antichitatea greacă: doric, ionic și corintic. Ne-a făcut să pricepem că acești termeni ingenioși nu se referă numai la literatură, ci cu reflexe și în social. Apoi au venit alte cărți care l-au consacrat. Criticul Manolescu a devenit repede un lider al lumii scriitoricești din România. Pilda domnului Manolescu ne este o călăuză discretă, dar absolut necesară. Talentul său critic excepțional ne-a dăruit lucrarea monumentală – Istoria critică a literaturii române. S-a spus că domnul Manolescu este un călinescian. Dar nu unul care stă în umbra maestrului. Se referă la opiniile lui Călinescu, dar le comentează critic.
…Ca om, domnul Manolescu era fascinant. În prima parte a vieții lui publice l-am văzut mai mult la televizor. Dar l-am întâlnit și în lumea cea de toate zilele. De când îl cunoșteam? Din timpul studenției! Eram cu rânduieli profesionale la Râmnicu Vâlcea. Acolo, la o grădină de vară, domnul Manolescu avea o întâlnire cu colegii de liceu. Am prins ocazia să-i vorbesc și de atunci am rămas bune cunoștințe. După revenirea mea în Maramureș, am în palmares câteva întâlniri cu el la poale de codru verde. S-a întâmplat ca intelectualul rafinat care este profesorul Nicolae Bindiu să fie prieten cu Nicolae Manolescu. Pe acest fond a venit în Maramureș savantul Suichi Kato, autorul Istoriei literaturii japoneze. O lucrare copleșitoare, tradusă și în limba română. Se deschide încă o poartă spre marea civilizație din Țara Soarelui Răsare.
Am avut fericitul prilej să fiu în preajma grupului o zi întreagă. Atunci mi-am dat seama că domnul Manolescu are și umor. Eram în gara din Baia Mare, într-o duminică seara. Așteptam să vină trenul. Profesorul Kato, măreț la vârsta lui octogenară, își aruncă ochii pe ceas. Iar domnul Manolescu îi spune savantului că la noi trenurile nu întârzie, dar nu vin la timp. Traducerea a fost bună, iar spusa a descrețit fruntea japonezului. Domnul Manolescu a fost de mai multe ori în Maramureș. Inclusiv ca invitat al Reprezentanței Maramureș a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. Aprecia scriitorii din Nord. A scris despre unii dintre ei. Cum este poetul Ioan Dragoș.
Eu îi voi păstra curată memoria. A fost un intelectual de excepție. Despre Nicolae Manolescu voi mai scrie. Până atunci, păstrez prețuirea lui pentru Maramureș și oamenii lui.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.