Privind înapoi cu corectitudine • Neașteptate clădiri emblematice ale Maramureșului!

Dacă vorbim despre clădiri emblematice, în Maramureș, am avea tendința de a le trece în revistă pe cele monumentale: Prefectura, Reminul, mai un „castel” de grofi, sinagoga nouă din Sighet, o biserică de lemn… Asta să fi fost istoria Maramureșului? Se poate ea regăsi arhitectural în câteva biserici de lemn, case de grofi, instituții vechi și noi? Ar merita să facem o plimbare prin județ ca să vedem specificul zonelor, ocupațiile, apoi clădirile reprezentative. Și istoria, da.

Pornim din Nord. La Remeți pe Tisa, avem o construcție aproape uitată, ignorată, dar care își urlă durerea. Este școala din Teceu Mic, pe care sunt puse de cei de la Ape nivelurile apelor Tisei furioase, de peste ani, dinainte de construcția digului. Pe școală. Ar mai merita amintită superba biserică veche de piatră de la Sarasău, apoi Sighetul are ce ne oferi. În primul rând, gara, neschimbată parcă din ziua în care a fost făcută, odată cu calea ferată austro-ungară din Ungaria prin Ucraina de azi spre Sighet și Vișeu. Nu ea ca arhitectură, ci ea ca istorie, dat fiind lagărul din fundal și zona de îmbarcare a miilor de evrei spre lagăre. Aici s-a petrecut totul, în gara aproape ignorată, cu o placă memorială pusă pe clădire și atât.

Dar Sighetul mai are și monumentala biserică reformată, cea cu gurgui, datată în secolul 15. Și case cu arhitectură frumoasă în zona centrală, fie ele instituții. Gen fostul sediu al Băncii Austro-Ungare, ce apare… pe siteul Sothersby. Dar să continuăm periplul prin nord. La Petrova mai avem o urmă vie a trecerii evreilor, o casă cu magazin în stilul celei expuse în muzeul satului din Sighet, într-o curbă, la drum național. În Tisa mai rezistă casa nobililor de tristă faimă Szaplonczai, fostă școală, acum părăsită. În zonă, chiar dacă nu arhitectural, merită amintite zecile de clădiri părăsite de pe limita cu Ucraina ale grănicerilor de odinioară. Apoi, orașul Vișeu, plin de istorie și el. Cu trista fabrică de tanin, părăsită. Cu cantina de pe strada Mocăniței, și ea părăsită, soră cu cea de la intrarea în Borșa, foste spitale militare din războaiele mondiale. Construcții de lemn încă solide, părăsite. Apoi, tot aici, primăria, care fusese casa nobililor Pop Șimon și Șimonoaie, ulterior cazinou interzis românilor, apoi primărie, nu înainte de a deveni miza unor retrocedări cel puțin suspecte. Vișeul mai are și o gară mică, uitată, alta decât cea turistică a Mocăniței, de unde s-au făcut deportări masive de evrei din Nord, în anii 40. În fine, Borșa are o cantină similară celei amintite, dar mai are și acel straniu centru de informare turistică de pe Pris­lop, o construcție făcută cu bani europeni nerecepționată și nefolosită nici măcar o zi, prinsă între procese și interese. Săliștea de Sus mai are acea ultimă școală de lemn, din păcate nefolosită. Am pierdut pe drum castelul Appafy de la Coștiui, ulterior regie a Sării, datată în secolul 15. Tot dincolo de Gutâi ne-ar fi plăcut să semnalăm, dacă tot ne aflăm în zodia Sării, băile vechi de lemn de la Ocna, dar sunt istorie, au fost modernizate, nu mai e urmă de lemn acolo. Am mai aminti drumul Crucii cu borne de piatră, din secolul 17, de la Moisei.

De cealaltă parte a Maramureșului, în sud, Baia Sprie are o sumedenie de case vechi monumente istorice, inclusiv capela Calvaria. Cavnicul are Logolda, acea primă flotație modernă a Maramureșului. Băiuțul mai are, dar nu pentru multă vreme, o fostă grădiniță ce anterior a fost sediu de lojă masonică, o construcție ce se dărâmă. N-ar trebui omise casele memoriale ale eroilor Unirii, Vasile Lucaciu și George Pop de Băsești, deși cu-adevărat de mare valoare ar fi școala din complexul muzeal de la Șișești, unde Lucaciu preda în limba română împotriva interdicțiilor vremii. Apoi, ar trebui amintită casa Teleki de la Coltău, care a fost întreținută și pusă în valoare, drept muzeu și școală. Și da, Baia Mare cu ale sale clădiri emblematice. În primul rând, Casa Pocol, a singurului proprietar român de mine de aur din zonă. Apoi, evident Monetăria, azi muzeu de istorie, inima vie ce a pus Baia Mare pe hărțile vechi imperiale. Dar și Oficiul Salinelor, azi Muzeu de artă. La fel, complexul Minerul, anterior Sfântul Ștefan. Apoi, puzderia de case cu iz de istorie din Centrul Vechi, cu nume de „boieri”: Degenfeld, Teleki, Lendvay, Schreber, Bay, Gall etc.

Și ajungem și la biserici, pentru că odinioară, când ele nu erau obligatoriu etaloane de lux, ele erau sufletul comunităților. Le adorăm pe cele vechi, de lemn, maramureșene, dar nu ele sunt cele mai vechi biserici din Maramureș. Una din cele mai vechi e ignorata biserică Sfântul Anton din spatele teatrului băimărean, datată 1402. Avem apoi biserică reformată la Berchez din secolul 15, alta ucraineană la Remeți din același secol, la Săcălășeni din secolul 17, la Sârbii Maramureșului două vechi din 1665, la Ieud una veche cu datare controversată, una romano-catolică la Seini din 1421, una romano-catolică de la Tăuții de Sus din secolul 14, o alta reformată la Tăuții-Măgherăuș din secolele 14-15, una de lemn din Vima Mică din secolul 17. Am mai aminti una simpatică, nu atât de veche cât „cu încărcătură”. N-am mai fost de mult la Rohiița, dar acolo la intrare era o biserică nu foarte veche, făcută „pe șest” în anii Comunismului, cu sprijinul unor „oameni mari” din București, dar tacit. Ca să îmbuneze autoritățile, la intrare, pe frontispiciu, se mulțumea Măritului Conducător Nicolae Ceaușescu. Aparent, în locul ei e un altar de vară, poate a fost mutată.
Cu siguranță am uitat clădiri emblematice ale Maramureșului. Ne face cu ochiul un corp de clădire vechi al Spitalului de vizavi de Poliția de frontieră din Sighet, dar nu-i știm povestea. În Baia Mare, pe traseul pistei de biciclete de pe lângă Săsar, am descoperit o clădire cu însemnele Remin, ceva birouri vechi, lângă râu. Mai sunt construcții care la vremea lor au însemnat mult, ne rămân de descoperit!