Localitățile miniere, după 28 de ani. Agonie, nici urmă de extaz

2025 minus 1997, anul închiderii oficiale a mineritului în Maramureș, înseamnă 28 de ani. De 28 de ani, mineritul, principala ramură de activitate industrială a Maramureșului, a sucombat, în condiții dubioase și cam heirupist. Da, pe alocuri era pierdere de 10:1, dar erau și locuri unde abia fuseseră descoperite filoane excelente de aur și de alte minereuri. Plus, bună observația cititorilor noștri, la tehnologia de atunci se exploatau principalele “feroase”, rămâneau în steril metale critice (wolfram, stibiu, seleniu, telur, cadmiu, bismut, germaniu etc), ne scrie dl. Aurel Pantea. Ce-a rămas însă în urma mineritului? Dincolo de halde de steril și de iazuri? Localități întregi dezrădăcinate parcă, pe care le-am luat la rând.

Prima observație… mineri mai sunt să-i numeri pe degete. S-au stins de boli, alții au plecat unde au văzut cu ochii sau…de unde au venit aici. Luăm exemplu Cavnicul, ce avea 1500 de mineri. Acum, în bloc cu 40 de apartamente, sunt… zeci de văduve, ni se spune. Case vechi miniere nu prea mai sunt, iar de sunt, au fost modernizate, ca pentru secolul 21. Sus, pe străduțe, spre zona înaltă a orașului, ai mai găsi. În Băiuț, la fel. Suflă vântul a pustiu, fie la blocuri, fie în sus, spre case, foarte multe închise, conservate, părăsite. Iar dacă nu ne credeți că minerii s-au rărit, stau dovadă cifrele recensământului din 2021, care consfințesc. Cavnic – 2038 bărbați, 2226 femei. Băiuț – 990 bărbați, 1000 de femei. Baia Sprie – 6982 bărbați, 7347 femei. Baia Mare (atenție!) 51.226 bărbați, 57.533 femei!
Dar să ne continuăm periplul postminier. Am încercat să nu dăm o notă depresivă poveștii, deşi fotografiile vă vor “introduce în atmosferă”. În Ilba, satul e încă tributar minei, primeşte apă de la pompele fostei mine, din Someș. Blocurile sunt oarecum, parțial reabilitate, care-cum, un contrast de nou și vechi. La Handalul Ilbei e o liniște de-ți țiuie urechile, iar sus la intrarea în mină e avertizare de …animale sălbatice, odinioară era anunț de atenție la urs. În Nistru, șirul de blocuri e martor al perioadei mineritului, vestea bună e că ceva mișcă în zona birourilor minei, sunt investiții. De intri mai adânc spre mine… e trist, clădiri dărâmate sau care se dărâmă, din care s-a încercat scoaterea fierului. Băița e ceva mai cochetă, deşi valea, fie cea Roșie, fie râul principal, e în continuare tributară vasarâșului și apelor de mină nu foarte epurate. Au apărut vile, case de vacanță, investiții, dar trecutul nu se lasă uitat ușor. Cavnicul e în conflict deschis cu REMIN, își cere clădirile vechi ori îndepărtate, ori cedate în schimbul datoriilor. Ca de altfel, toți “beneficiarii”, inclusiv Baia Mare. Și aici urmele nu se lasă uitate. Când se construia podul cel nou din Cavnic, pe locul punții de la marketul orașului, de sub el, disimulat, se vedea cum vin apele dintr-o flotație uitată de lume. În Băiuț, sunt deversări periodice, cunoscute, e o haldă la drum și o arsură prelungă cu vărsare în Lăpușul ce abia se naște cu vreo 10 kilometri mai sus, de sub Văratec. La Răzoare, la Târgu Lăpuș, o mină mai puțin cunoscută, e la rându-i părăsită, însă acolo satul și-a văzut de viața sa, “a redevenit rural”. În fine, Baia Borșa e locul ce n-a reușit încă să se desprindă. Sigur, e și așezarea, e ascuns în munți, e un cartier modest al orașului care înflorește de o vreme. Baia Borșa are probleme, e înconjurat de iazuri și halde, localnicii nu pot cumpăra apartamentele, primăria nu poate reabilita blocurile, o altă încurcătură majoră cu REMIN.

Oamenii? Am vorbit cu cinci oameni în cinci localități foste miniere. Bărbați sau fe­mei care au lucrat în mină sau în servicii atașate minei, de la șofer la bucătăreasă. Nu are rost să colorăm inutil ce nu e de colorat, toți spun același lucru: regretă mineritul așa cum era el, viața, coloanele de autobuze ce veneau și plecau din localități vecine, cârciumile pline. Să vă amintim superba cârciumă “Fâșia Gaza” din Cavnic, mai sus de spital, unde era mai tot timpul bătaie între căvnicarii vechi de sus și cei de la bloceri, veniți care de pe unde? Cu toții spun că mai era ce exploata în mina de la la ei, încă 10 ani și ar mai fi şi acum. Sunt conștienți cu toții că nu se mai poate, practic. Nici mineri nu mai sunt, nici tineri care să aleagă o asemenea muncă și viață. Iar, tehnic, minele au fost ba inundate, ba zidite, ba părăsite, nu înainte de a fi fost predate de tot ce era acolo metalic, de la cabluri de cupru la șine, motoare, vagoneți. Acum, de-ai vrea să deschizi un muzeu al mineritului, ne spune unul dintre oameni, nu mai găsești un vagonet, un picamer, toate au ajuns la fier vechi, or fi topite, poate-s în vapoarele cu care ne aduc nouă porcării din China. Sunt convinși că e imposibil de repornit mineritul. Deși Europa tânjește după metale, fie ele rare sau nu, pentru a scăpa de sub influența Chinei și a Rusiei. Înainte de marea criză nerecunoscută și de Reforma cea lascivă, Guvernul anunța redeschiderea câtorva perimetre miniere în România. La modul cel mai serios, se anunța redeschiderea de perimetre la Piciorul Zimbrului între Bistrița-Năsăud și Maramureș, pentru minereu polimetalic, la Valea Drăganului-Bihor, asemenea, la Măgura Țebii-Hunedoara pentru minereu polimetalic și auroarginifer, la Polovragi Nord în Gorj pentru rocă cu grafit, la Mănăilea Lotru -Vâlcea pentru feldspat, Valea Ogașului-Gorj-lignit, Podu de Sus/Valea Câmpului-Argeș, tot lignit, Victoria Nord-Hunedoara-huilă, Valea Cireșului/Ploștina-Gorj tot lignit, Derna/ Budoi /Voivozi-Bihor, nisip bituminos și Gura Nea­gră-Bistrița-Năsăud-minereu polimetalic. Era iunie 2025, încă n-am văzut nicio deschidere de mină, vreo tăiere triumfală de panglică, drept pentru care bănuim că au rămas proiecte. Deși…ați citit. Și da, minerii au dreptate, în multe locuri, inclusiv la Cavnic, sunt filoane sigilate, puse bine, doar să mai fie cine le exploata.

Am lăsat la urmă orașele vecine, Baia Mare și Baia Sprie. Două cazuri separate. Baia Mare fusese de departe un mare beneficiar al mineritului, în sens bun și rău. Mii, zeci de mii de locuri de muncă în minerit și-n industria aferentă. Dezvoltare a orașului evidentă, exod al populației, cartiere întregi născute datorită industriei. Pe de altă parte, o poluare majoră, de top european. Cu speranță de viață cu 10 ani mai mică decât în restul României. Apropo, domnilor parlamentari de Maramureș, ce mai face legea lui Zoicaș, retrasă spre a fi îmbună­tățită? Că pe când vă aplecați asupra lor, se duc toate generațiile care și-au “donat” industriei părul, dinții, plămânii, unii involuntar, ca victime colaterale, de genul locuitorilor din Ferneziu sau din blocurile din jurul combinatului Phoenix. Vor beneficia de pensionarea anticipată următoarele generații, care n-au prins Phoenixul, Săsarul galben ca YangTze, cei care plâng după comunism fără să fi stat la o coadă la Alimentară, pentru puii Frații Petreuș sau pentru oase de vită. Baia Mare încă e victima poluării, fie și vorbind numai de iazurile de la Tăuți spre est și de la Bozânta spre Vest, plus Romplumb și apele de mină de la Nord. La Sud nu ne mai trebuie amenințare de tip vechi, avem depozit de gunoi și mustul acela otrăvitor ce iese de sub gunoaie, suntem “acoperiți”. Baia Sprie însă face o figură distinctă. În loc să ascundă sub preș, să se rușineze, a transformat necazul în virtute. Baia Sprie încearcă să nască o față de oraș fost minier în care urmele să devină atracții turistice. Dea­lul Minei? Un deal urât, găurit ca un șvaițer. Crăpătura Zorilor? Un defileu plin de exploatări, superb. Lacurile albastre? Surpări de galerii. Foarte bine gândit, să aduci oamenii să vadă ce-cum au lucrat străbunii, putea și Baia Mare face la fel, cu Dealul Crucii, Monetăria, mai un șteamp pe Săsar, mai niște “doamne pe pârâu, sufulcate” și cu poalele sus, cu sita la mână.
Fără concluzie. Unii încearcă să transforme porecla în renume, precum Peneș Curcanul, alții să ascundă sub preș trecutul. Alții fug de el, dar trecutul, sub formă de ruine, de steril, îi prinde din urmă. Casele miniere, superbe construcții minimaliste, cu ferestre minuscule și acoperiș de tablă “rezolvată” de la mină, se pot număra pe degete, ici- colo. Și când te gândești că am fi putut fi mândri și aduce turiști să vadă trecutul industrial așa cum vin să vadă casele și bisericile de lemn de dincolo de Gutâi…