Scriitorul, poetul, dramaturgul de excepție și eseistul redutabil, Marin Sorescu, ar fi împlinit în acest februarie, 90 de ani. Nu uit a spune că a fost și un pictor inovator și un excelent prozator. Dar în anul acesta, el nu are zi de naștere. Ciudățenia au stabilit-o astronomii, care au decis ca luna februarie să aibă 29 de zile doar din patru în patru ani. Anul acesta este orfan de această zi. Da, Marin Sorescu s-a născut în ziua de 29 februarie, 1936, în localitatea Bulzești, din Dolj. A marcat poezia românească cu o bornă care nu se răstoarnă. Răzvan Voncu îmi atrage atenția că Sorescu are, în ipostaza de critic, și darul frazei pregnante, chiar memorabile. Iar confratele Vasile Spiridon ne reamintește într-un text recent că Marin Sorescu rămâne unul dintre cei mai originali poeți români postbelici, un creator a cărui voce s-a cristalizat nu prin spectacolul aparițiilor publice, ci prin discreție, ironie și o asceză a verbului.
Nu voi cutreiera cărțile de critică literară, nici dicționarele pentru a vă convinge că Marin Sorescu este un mare scriitor. Care a răzbit cu greu pentru această altitudine. La început, cum se cuvenea, l-am știut eu pe el. Șocul enunțului dintr-o poezie soresciană a tulburat generația mea: Eminescu n-a existat! Și ne-a plăcut mult rezolvarea lirică. Că tot cosmosul românesc enumerat în poem trebuia să poarte un nume: i s-a spus Eminescu! Așa că eu spun direct că Marin Sorescu a existat! Adică niște ape, ca niște copaci curgători, și mai ales au existat niște oameni simpli precum Ștefan cel Mare, ori ciobani și plugari, cărora le plăcea să spună, în jurul focului, poezii.
Printre ei era și Marin Sorescu din Bulzești. Multe poeme de excepție au spart monotonia, de pe partea de răsărit, a poeziei românești. Cu „Vărul Shakespeare” și cu „Iona”, dramaturgia noastră urca pe o scenă inedită. În vremea mea bucureșteană, cu Marin Sorescu am avut relații de salut respectuos. Până într-o zi, în care criticul literar Laurențiu Ulici, bun prieten de-al nostru, m-a pus la masa scriitorului. Așa am cunoscut un om așezat, care prețuia vorba spusă, și curios de lumi care îi erau neștiute. Cum era, atunci, și Maramureșul. Pe acest fond, l-am invitat să-l cunoască, cât se poate, în câteva zile. Reședința invitației au fost Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Desești. Era în anul 1987. Atunci mi-a spus că îl prețuia mult pe Nichita.
A venit într-o companie selectă. Scriitorii Angela Marinescu, Laurențiu Ulici, Marin Mincu, Ion Iuga, Stelian Vasilescu (foto). Am ajuns și la Sighetu Marmației, la celebrul recital de poezie și muzică, susținut de Mircea Belu și Sorin Postelnicu, care a dat de furcă autorităților de atunci. A fost calificat periculos, și al doilea spectacol a fost suspendat. Da, era cu gesturi și poeme mai libere. Marin Sorescu tocmai scăpase de sub lupa meditației transcendentale, gruparea drastic sancționată de partidul de atunci. Dar nu a ezitat să apere valoarea recitalului sighetean.
La Desești s-a simțit în largul lui. A susținut, în fața unei săli pline, un recital de poezie pe care-l aud și acum. A vorbit cu oamenii, le nota cuvintele într-un carnet. A apreciat muzica din Maramureș. Seara, a petrecut cu oamenii satului. A scris în cartea de onoare a manifestării: „Am venit și eu să colind stelele, atât de limpezi peste Desești și să mă vindec de toamnă cu descântecul lor.” Am rămas într-o legătură apropiată. Așa am fost la Cluj-Napoca, la o lansare de carte a lui Marin Sorescu, invitat fiind de autor, care era și ministru al Culturii. În seara aceea, la agapa prietenească, i-a venit vestea că i-a fost acceptată demisia din funcția ministerială. Marin Sorescu a râs, dar nu ne-a spus ce era în sufletul lui. A fost ultima întâlnire cu Marin Sorescu.
Nu a uitat seara de la Desești. Ba, dimpotrivă, a ținut să împărtășească asistenței impresii din satul de pe Mara. M-a bucurat eleganța sufletească a poetului care mai era, încă, ministru. Apoi s-a îmbolnăvit. A dictat poezii până în ultima zi a vieții. Am coborât în București să-l conduc pe ultimul drum. Era în 8 decembrie, 1996. Iată, au trecut treizeci de ani. La Biserica Spiridon, era un șir lung de oameni, pentru ultimul salut pământesc. Când tocmai eram pe treptele bisericii, cu poeții Cezar Baltag și Horia Zilieru, ieșea prietenul comun Tudor Gheorghe. M-a întors din drumul spre catafalc, sugerându-mi să-l păstrez în memorie așa cum l-am cunoscut în Maramureș. Am înțeles, și am urmat, apoi, convoiul funerar până la cimitirul Bellu.
I-am rămas un cititor credincios. Mai anul trecut, în cadrul unui proiect literar, o poezie a lui Marin Sorescu a fost afișată, în metroul londonez, unde a stat o lună. Din ultima călătorie în America m-am ales cu o carte incitantă, apărută la o editură din New York. Este vorba de volumul: „Marin Sorescu, în anticamera NOBEL,” ediție româno-engleză, scrisă de Ion Jianu, cu o prefață de Eugen Simion și o postfață de George Sorescu, fratele poetului. Este pentru prima dată când se aduc argumente că poetul era pe lista râvnitului premiu literar, care lipsește literaturii române. Sunt reproduse, din presa străină, texte despre valoarea operei soresciene. Sunt înlăturate legendele, zvonurile în legătură cu nominalizarea lui. Ziarul „Sunday Times” din 1984 scria: „Sorescu a fost deja nominalizat ca unul dintre posibilii primitori ai Premiului Nobel.”
Ar fi fost laureatul Nobel care a recitat în sala Căminului cultural din Desești. După Nichita Stănescu, care a avut și el parte de a fi oprit la poarta Nobelului. Nu uit a spune că, în acest final de februarie, Marin Sorescu ar fi împlinit 90 de ani. Dar ziua lui, 29 februarie, anul acesta nu este în calendar, cutreieră printre stelele văzute de poet pe cerul Deseștiului. Este unul dintre marii scriitori ai literaturii române, care au spiritualizat Maramureșul. Așa am știut să facem dintr-un sat un univers liric național cu reverberații europene. Cu Marin Sorescu urcând calm pe Ulița Bisericii din Desești. Da, Nordul lui Marin Sorescu! Aud foșnetul anilor: 90 de ani de la naștere și 30 de ani de la moarte. Și să nu uităm că Marin Sorescu a existat!
