Cum trece vremea! Nici nu am luat seama că au trecut 35 de ani de la plecarea prin pădurile veșniciei a poetului și prozatorului Gheorghe Pituț, cu legături profunde cu Maramureșul. Un prieten de nădejde! Dau înțelesuri omenești, fără mult miracol coincidențelor, socotindu-le întâmplări potrivite de destin. De pildă, în ziua de 31 martie s-a născut Nichita Stănescu, iar în 1 aprilie, a venit pe lume Gheorghe Pituț. Vecinătatea aceasta din calendar a fost o mirare, comentată șăgalnic de amândoi în nopțile lirice, iar eu i-am surprins asupra unei prietenii exemplare, de parcă trebuiau să păzească vărsarea unui fluviu în mare. Despre prietenia celor doi mari poeți, care au marcat lirica românească și europeană pe alocuri, a ultimei jumătăți a secolului trecut, cu alt prilej.Totuși, miracol se poate numi căderea unei antologii, semnată de Pituț, direct pe masa mea de scris. Așa s-a ivit acest text.
Născut sub semnul lui Marte, copilul Gheorghe, după Diktatul de la Viena, își urmează familia refugiată din fața trupelor hortyste la Brașov și Moreni. După cinci ani, familia, întoarsă în locurile natale, găsește o priveliște carbonizată. Sunt anii în care, după scenele dureroase din timpul refugiului, copilul descoperă o lume întoarsă pe dos. Cu o extraordinară acuitate, poetul va sublima, mai târziu, în poeme un univers cu totul diferit, fascinant, aflat sub zodia mitului. Părinții erau mari meșteri olari, dar și neîntrecuți povestitori, fiind știutori de carte. La 13 ani, adolescentul compune un poem lung. Profesorul îi recomandă să nu-și piardă vremea cu năluciri. Dar tânărul Gheorghe și-a făurit drumul. Urmează cursurile Școlii de silvicultură din Năsăud și este repartizat la Ocolul Silvic Beiuș. Intră în împărăția tăcerilor din Munții Bihorului, unde are în stăpânire doi munți împăduriți, pe care îi străbate zilnic, însoțit de calul său și o pușcă pe care nu o va folosi niciodată. Continuă studiile de silvicultură la Școala de maiștri forestieri din Sighet, unde a prins drag de oameni și de pădurile noastre.
Aici, în Marmația, la cenaclu, îl descoperă poetul Nicolae Stoian, ca o răbufnire proaspătă a naturii. Perioada sigheteană a lui Pituț va consolida prietenia noastră. Se înscrie la Facultatea de Filologie din Cluj. La Cenaclul facultății devine prieten cu Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Ion Papuc, Negoiță Irimie, Romulus Rusan, Matei Gavril. Continuă studiile la Universitatea din București. Frecventează Cenaclul facultății, împreună cu Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Adrian Păunescu, Marius Robescu, George Alboiu, Gabriela Melinescu, colega lui de bancă. Debutează editorial cu volumul „Poarta cetății”. Critica îl receptează ca un debut matur al unui poet al profunzimilor. Devine membru al Uniunii Scriitorilor. Lucrează în presa literară. Părintele Dumitru Stăniloaie, marele teolog, îl onorează cu prietenia sa. El îi obține o bursă la o Universitate catolică din Germania. Îl cunoaște pe episcopul Antonie Plămădeală.
Continuă să publice cărți de poezie, bine primite de critică. Filosoful Constantin Noica scrie despre poezia lui. La fel Petre Țuțea îi dăruiește manuscrise ale cărților sale. La Ohrid, în Macedonia, îl cunoaște pe Adam Puslojic. Este din nou student al Universității din Koln. Audiază cursurile lui Martin Heidegger. Este prezent la seminarii naționale și internaționale. Rămâne mai sărac în urma pierderii prietenului Nichita Stănescu. Continuă să publice poezie și elaborează proiectul unui roman. Participă la întâlnirea fiilor Maramureșului de la Muzeul Satului. După 1989, are proiecte generoase pentru almanahuri și reviste. Dar în iunie 1991 un accident vascular îi va grăbi sfârșitul. Era 6 iunie. Este înhumat la cimitirul Bellu, în vecinătatea prietenului său, Nichita Stănescu.
A fost de multe ori în Maramureș. În câteva rânduri a petrecut în casa mea părintească din Desești, cu Laurențiu Ulici, George Bălăiță, ori Ovidiu Genaru. Apoi cu Romulus Vulpescu. A fost bun prieten cu sculptorul Mihai Olos. S-a bucurat de aprecieri critice, fiind prezent în dicționare și antologii. Criticul literar Ion Pop apreciază că poetul Pituț „marchează o întoarcere spre imaginarul clasic și romantic, angajând elementele unui cosmos generic, structurat în arhitecturi majestuoase, amintind de vizionarismul tinereții eminesciene, dar și – mai ales – de geometria versului sentențios al Glossei.” A cucerit poziția durabilă a spiritului contemplativ. Cum bine s-a autodefinit în titlul unui volum, Gheorghe Pituț a fost sunetul originar al generației sale. Mi-a fost un model liric în multe ipostaze. A fost un exemplu de conștiință și moralitate, cum nu se întâlnește adesea în lumea vanitoasă a artei.
Noica se întreabă: „din ce duh ardelenesc sau istoric se trage acest poet?” Așa mi-am adus aminte de un mare poet care și-a marcat vremea și locurile. Că scria prietenul meu pe grinda casei mele: „La noi un om e ca o casă/ pe deal o casă-i ca o țară/ și țara seamănă c-o masă/ a cerului înalt de vară.” Da, să ne amintim de poetul Gheorghe Pituț, de opera lui, care a înstruțat literatura contemporană. Și a scris versuri durabile pe o poartă din Maramureș. I-am dedicat și eu un poem din care vă spun o strofă: „Când prietenul Pituț va scrie/ Dau veste la împărăție/ Că un poet precum e visul/ Ține pe umeri Paradisul.” Tinerii care sunt cutreierați de visul metaforei, pot afla în poezia lui Gheorghe Pituț calea bună spre împlinire.
