Nu am trecut în revistă bisericile și mănăstirile din alte județe, nici măcar vecine, ca să putem compara. Cert este că Maramureșul, cu istoria sa zbuciumată și cu amestecul de popoare și de naționalități, nu avea cum să nu fie special, atipic, ciudat și frumos religios, în același timp. Avem aici de la biserici minuscule la imense, uriașe, de la superbe la oribile kitsch-uri, de la dezastre la nedreptăți și abuzuri interreligioase, reciproce. Le trecem în revistă, cu observația că așteptăm completări? Mai puțin cele date de orgoliul și de patriotismul local.
Atipice biserici de Maramureș
În primul rând, ar trebui să observăm că avem foarte puține biserici vechi de zid, ortodoxe, în Maramureș. A existat o interdicție de gen? Da. E documentată istoric. „Sinodul de la Buda (1279)- Sub presiunea papalității, regele Ladislau Cumanul al Ungariei a legiferat interzicerea construirii bisericilor de zid în rit ortodox pe teritoriul regatului. Politica Imperiului Habsburgic (Secolul al XVIII-lea): În timpul stăpânirii austriece, s-au impus restricții severe. Ortodocșii nu aveau voie să folosească piatră sau cărămidă trainică, iar pentru a construi lăcașuri de cult aveau nevoie de aprobări speciale, adesea obținute cu mare greutate. Restricțiile privind construirea bisericilor de zid au fost înlăturate spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Un prim pas important a fost făcut prin Edictul de Toleranță emis de împăratul Iosif al II-lea în anul 1781. Acesta a permis comunităților ortodoxe și ne-catolice să își construiască biserici de zid (cu condiția să aibă cel puțin 100 de familii în parohie și să nu aibă turn sau clopotniță stradală)”. Dar avem superbe biserici de zid la Coaș, recent reacoperită cu șindrilă, ori la Sarasău, o frumusețe și datorită stilului atipic. Apoi, biserici cu construcție atipică, dar de lemn, avem la Buzești sau la Inău, unde se văd clar alte mâini de meșteri, alte stiluri de arhitectură și de construcție. Apoi, frumuseți, date ori de virtuozitate, vezi cea de lemn istorică UNESCO de la Șurdești, cea zveltă de la Remetea Chioarului, ori cea micuță albastră de la Strâmtura. Sau cea cu turn rotund, stil bizantin, de la Lăschia.
Istoria, cu aportul ei
Am fi nedrepți ba chiar neserioși să ignorăm bisericile minorităților sau ale celorlaltor culte decât cel majoritar. Pentru că cele mai vechi biserici existente, vii, din Maramureș, le aparțin. Cea reformată din Sighetu Marmației, despre care legenda spune că e ridicată pe fundație de templu dacic (…mă rog…), a fost construită ca fiind catolică, în secolul 12, ba avea fortificație în jur. A trecut prin cutremure, incendii, invazii tătărăști, e aici! La fel, cea din Tăuții de Sus e datată în secolul 14, a fost peste secole și calvină, și minorită, și protestantă, și romano-catolică. Altă frumusețe. Apoi, cea veche ortodoxă din Poienile de sub Munte, datată 1786.
Alte biserici nu ne-au impresionat prin vechime cât prin povestea lor. Avem biserici „exportate” din Maramureș, cum ar fi cea de pe Vaser. „Biserica de lemn din zona Vișeu (Maramureș) care a făcut obiectul unei strămutări este cea din Vișeu de Sus – Valea Scradei (cu hramul „Sfinții Arhangheli”). Aceasta a fost construită în 1722 și strămutată ulterior, în anul 1936, în București. Acest monument a fost salvat și reinstalat în Capitală, putând fi vizitat astăzi în curtea Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”. La fel e cea din Dragomirești ce a ajuns la același muzeu. În prezent, i se construiește la Dragomirești o copie, o machetă. Cu istorie mai recentă, probabil singurul semn real și palpabil de reconciliere catolic-ortodoxă a fost, în Maramureș, în Strâmbu Băiuț. O bisericuță a găzduit, de nevoie, ambele culte, ce-și schimbau decorurile și țineau slujbele pe rând. Aceeași bisericuță-monument de pace, era lipită de căminul cultural ce uneori era și secție de votare…
Extremele
Da, avem extreme în Maramureș, aici e locul și momentul supărărilor. Biserici imense, inutil de imense. Sau minuscule, adevărate monumente ale modestiei maramureșeanului, cum e cea de la Cupșeni, ori jumătatea de bisericuță istorică din curtea complexului muzeal de la Șișești, unde a slujit și Vasile Lucaciu. Ori cea a pustnicului de la Bârsana, toate demonstrații că, așa cum scriau manuscrisele nerecunoscute de la Marea Moartă, Credința nu stă în ziduri și-n turnuri, și-n cupole.
Din păcate, pe alocuri stă. Și oamenii o iau ca atare. Avem biserica din Cimitirul Vesel de la Săpânța, cu procese și cu o reconstrucție și rebranduire făcută pentru a îndepărta specificul catolic, dusă la limita kitsch-ului. Avem la Borșa, pe DN18 spre cartierul Repedea o biserică unde fiecare stâlp de gard e „sponsorizat” de câte o familie. Avem la Șieu o biserică cu o pictură în care toți sfinții sunt gemeni. Atât s-a putut! Avem apoi nedreptăți crase, pe care nu știi dacă să le pui pe seama istoriei, a omului, ori a prostiei și răutății. Ia citiți textul plăcii comemorative de pe biserica de la Șomcuta. Ia vedeți dezastrul bisericii ce se dărâmă la Buteasa. Ia vedeți exemplul unor biserici surori, de la Rogoz, aproape identice, aflate în aceeași curte, din care cea ortodoxă e monument UNESCO, cea catolică… nu e. Sau șirul celor 3 biserici aliniate de la Bogdan Vodă, deși sunt 4. Sau mănăstirea nepopulată de la Băsești, ori cele 2 biserici minuscule „certate” de pe două dealuri diferite de la Izvoarele, sat cu 13 locuitori conform recensământului. Dar și cele două vecine – vechi și nou, superbe, de la Aspra.
În final, trebuie să observăm, fără a căuta explicații apocaliptice, că Timpul lucrează, în continuare. Degeaba trăim vremuri moderne. 
Nu, nu mai vin tătarii să aprindă satele și bisericile. Dar recent au ars biserica nouă, modern-rustică, zveltă, de la Șurdești. Ori cea veche-monument istoric de la Posta. Timpul o dărâmă pe cea de la Buteasa, amintită. Vremea grea a trăsnit turnul celei de la Șieu, când cu furtunile mari de acum câțiva ani. Bisericile noastre sunt și ar trebui să fie mărturii ale vremurilor trăite. Să nu le schimbăm cursul, numai pentru că dă bine acum. Ele sunt martore ale istoriei noastre, așa cum a fost, de la plăcuța ștearsă de la Șomcuta la gorguii absolut superbi de pe cea reformată de la Sighet, la tricolorul discret desenat în plin imperiu austro-ungar din biserica veche de la Coruia, la urma de secure tătărască din ușa celei istorice de la Lăpuș. E istoria noastră, bună-rea, ca noi de altfel!
