E un sezon foarte slab de ciuperci, poate cel mai slab din ultimii zece ani. Seceta nu le lasă să iasă, deși ele ar vrea. Așa se face că pe lângă pâraie, în iarba atinsă deja de rouă, mai încearcă să iasă câte una.
Am găsit Pălăria șarpelui/Parasol/Piciorul căprioarei. Nu vă speriați de nume, sunt absolut delicioase în anume fel. Sunt greu de confundat, cu observația că pentru siguranță ar trebui să le luați mari și cam din pășuni. Sunt Macrolepiota procera, dar în familia lor, prin păduri se găsesc și Lepiota mici, stranii, care nu sunt comestibile. Altfel, le recunoașteți, chiar dacă sunt zone din Maramureș care nici nu se uită la ele. Ca la champignoanele din câmp, delicioase și ele.
Luăm pălăria de la Piciorul căprioarei, o spălăm bine. Dacă e uriașă, o rupem pe fibră, la fel ca pe pleurotus. Punem ciupercile la fiert 10 minute. Le punem la stors, le condimentăm cu sare, piper și praf de usturoi. Le tăvălim prin făină, apoi prin ou bătut, apoi le prăjim ca pe șnițele, în ulei încins. Sunt delicatese, cine gustă o dată, le vânează toată viața. O alternativă la varianta șnițel e prăjirea pur și simplu în ulei, fără făină și ou. Bune și așa. Altă variantă, auzită în zona Firiza-Blidari, este uscarea ciupercii, măcinarea ei, apoi folosirea ca adaos în sarmale sau chiar condiment pe paste sau pizza, cu o aluzie ușoară la trufe.
