Fiecare coardă a inimii sale vibrează de dragoste, credință și dor. Pare că e însăși doina întrupată într-o ființă pământeană. Maria Casandra Hauși a fost numită pe bună dreptate în urmă cu circa șapte ani, purtătoare de seamă a doinei românești. Și chiar acesta pare să fie drumul său în lumea vremelnică pe care o traversăm cu toții: acela de a doini despre tot ce are adunat în el sufletul românesc: frământări, suferință, bucurie, dar și dor și iubire de pământul din care face parte, de semeni, de Dumnezeu.
Artista maramureșeană iubește Doina pentru că o ajută să facă legătura între Cer și Pământ. De altfel, Maria Casandra Hauși nu ratează niciodată prilejul de a doini sau de a hori în spațiul în care se află: în mijlocul bunului frate al românului, Codrul, lângă ″surioara″ în care își poate oglindi chipul, Apa, sau sub nemărginirea albastră de deasupra sa, Cerul. Despre trăirile artistei, despre preocupările sale, puteți afla mai multe amănunte din interviul acordat cotidianului nostru, Graiul Maramureșului.
O viață de doină între „lucrări de Artă, dealuri, triluri de păsări, clopote și Sfinte Cruci”
R: Recent ai revenit în Baia Mare. Ce te-a determinat să lași capitala pentru urbea noastră?
C.M.H.: Acasă este în fața mea, este mereu în dreapta mea… Nu simt că Baia Mare este lăsată în urmă pentru a mă întoarce acasă. Pe de altă parte, eu mă simt acasă oriunde sub înaltul Cerului! M-am „înturnat” pentru Matei, pentru aer, pentru așezămintele de aici, pentru casa din Baia Mare… Ușor, ușor să o mai reparăm ici, pe colo… Cum și cât îmi permite bugetul. Am venit pentru mama, pentru Pițiș. Am venit fiindcă mi-a fost dor.
R: Cum ai regăsit orașul și oamenii de aici?
C.M.H.: Orașul mi-este tare drag. Centrul vechi, locul în care am crescut. Între lucrări de Artă, dealuri, copaci, zbor și triluri de păsări, clopote și Sfinte Cruci. Oamenii nu îi mai găsesc. Majoritatea prietenilor mei s-au mutat ba la țară, ba în altă țară, ori sunt prin alte orașe. Oamenii de aici… Singurii pe care îi mai simt „fârtații noștri” îi poți vedea dacă urci un deal, un munte… Am cântat într-un mijloc de codru pe un vârf de deal. Am observat de la distanță că se apropia urcând dealul un om cu bicicleta lui. Mă gândeam să mă opresc din cântat, să nu îi stric cumva liniștea pentru care venise el pe deal, în pădure… în fine, nu m-am oprit. Ajungând aproape de mine îmi spune: „Frumoasă voce!” Eu răspund șoptit: „Repet”. Îmi răspunde fără ezitare tot în șoaptă: „Sună fantastic! Și dacă nu aici, atunci unde?” Altă dată îmi amintesc când am cântat la baraj și după ce „mi-am gătat Horea de tras” , după ce mi-am aruncat glasul peste apă încercând să ating cu sunetul și frunza de pe celălalt mal al apei, aud aplauze și o voce ce îmi strigă aproape în aceeași tonalitate :” Mai, cântă-ne, una, Casandra!” Mi-este drag să cânt celui mai bun fârtat al nostru, codrului. Celei mai frumoase surori… Apei. Celui mai înțelept și mai de preț camarad, Cerului!
R: Cum e viața ta în pandemie?
C.M.H.: Viața întreagă mi-o asum!
R: Cum ți se pare că e viața culturală în Baia Mare?
C.M.H.: Acum nu e. Încă în vara trecută exista. M-am bucurat de Festivalul de jazz, colegii mei de la Liceul de Artă mai mereu țin concerte. La Muzeul Satului sunt activități artistice. Oamenii de aici pare-se că încearcă să lupte. Ar trebui susținuți mai mult de autorități.
R: Tânjești după atmosfera din capitală, acolo unde sunt o serie de evenimente artistice? Lumea e și ea mai avizată în a se orienta înspre calitate, acolo.
C.M.H.: Adevărat, asta era viața mea acolo. Și atunci cum să nu mă simt bine și acolo? Mi-a plăcut mult Bucureștiul. M-am mutat în București pentru a-mi urma soțul și am rămas amândoi pentru mine.
Credința, dragostea și dorul au învățat-o să doinească
R: În ce proiecte ești implicată în prezent?
C.M.H.: Am rămas în caborare cu Nicu Covaci, Phoenix cu Mehdi Aminian, Roots Revival România și cu Sorin Romanescu în proiectul NOD, NewOldDoina.
R: Spre ce colaborări mai țintești?
C.M.H.: Îmi doresc să reiau legătura cu muzicienii de aici de la noi, mă refer la muzica tradițională. Am un verișor bun ce zice mândru din ceteră, pe nume Vasile. El are un proiect minunat cu copiii din satul în care locuiește. Are o armată impresionantă de coconi ceterași.
R: Ai fost numită purtătoare de seamă a doinei românești. Pe unde mai porți doina inimilor noastre?
C.M.H.: „Purtătoare de seamă a Doinei românești” am fost numită acum șapte ani de către ziarul Historia și de atunci s-a tot preluat această sintagmă. Pentru mine este un „timbru”, vorba lui Pițiș, spre care neobosit mă îndrept. Când l-oi ajunge am și gătat ce am de zis. Până atunci mai am de parcurs și asta poate numai să mă bucure, mă poartă ea din poartă în poartă. Cu ea colind.
R: De unde dragostea aceasta pentru doină?
Din inima părinților mei, din ADN, din atavismul cu care m am născut, din nevoie sufletească, din dorința spirituală. Din dorința de a mă conecta cu natura, din axa asta pe care o are Doina Maramureșeană, ce face legătura dintre Cer și pământ, trup și suflet!
R: Cine te-a învățat să cânți atât de duios dorul, dragostea și credința?
C.M.H.: Chiar ele Credința, Dragostea și Dorul.
“Înalță-ți inima că de aia o ai”
R: Statutul de mamă te-a făcut mai simțitoare?
C.M.H.: Nu știu cât „statutul”, cât „purtatul”. Glumeam. Nu cred că statutul te face în general mai simțitor, ci postura în care te închipui. Cânt mai în piano, mai concentrat și acesta este un exercițiu vocal extrem de benefic: dicție, susținere și emisie vocală.
R: Ce le lipsește românilor pentru a fi fericiți? Au nevoie de mai multă simțire românească autentică?
C.M.H.: Recunoaște-ți muzica, adică Iubește-o! Ești român? Cântă, grăiește, scrie românește pentru Dumnezeu! Ești om? Înalță-ți inima că de aia o ai!
