Pentru universitarul băimărean George Achim (n. 1960, Valea Chioarului), acest început de octombrie 2021 a fost ultima frontieră a vieții. În puterea vârstei și a creației, un vânt aducător de moarte l-a luat fără prea multă zarvă pe intelectualul fin, dar ferm, care va rămâne în memoria culturii române. O colegă de catedră a scris: „A murit un mare profesor. Un coleg minunat. A murit Profesorul univ. dr. George Achim, directorul Școlii Doctorale de la Facultatea de Litere din Baia Mare.” Mă întorc în timp și nu știu când am stat, pentru prima dată, față în față. Că după nume îl știam din presă. Mai știam și povestea unui tânăr talentat, inteligent și exigent, spusă la colțuri de mese ori prin cenaclurile vremii. Așa că, pe bună dreptate, el a cunoscut consacrarea, mai ales în poezie, încă din junețe. Cel puțin pentru mine, care urmăream cu interes generațiile metaforei. A ieșit în lumea lirică, cu prima carte, matur și cu o viziune artistică personală, care a atras repede atenția criticii: „Dinspre ieri spre nicăieri,” poeme, 1994.
Îmi aduc aminte, la întâlnirile literare din Maramureș, criticul Laurențiu Ulici vorbea despre poezia lui George Achim ca despre un poet care completează spațiile lipsă din creația generației sale. Au venit pe bună dreptate aprecierile critice. A rezonat cu sensibilitatea criticului literar Ion Pop. A fost recunoscut ca un spirit al Nordului și al purității luminii reci și a ritmurilor esențiale. Melancolia lui lirică este de aceeași făptură cu Nordul și starea septentrională a ființei. Poezia lui este trecută prin filtrul culturii și unui rafinament artistic relevant. Ultima lui carte de poezie, pe care mi-a dăruit-o cu o dedicație măgulitoare, „Dulcețuri din fructe târzii de pădure,” închipuie o lume a voluptăților diafane. Aici face un portret liric al Marmației, o lume descremenită din amintire, un muzeu în aer liber, unde întâlnești locuitori ce recompun un arbore genealogic cu final alegoric.
Dar George Achim este intelectualul care și-a construit cu acribie o carieră universitară. Așa, nefirescul sfârșit l-a surprins ca profesor de literatură contemporană, conducător de doctorat, critic literar, poet și eseist. În atitudinea lui critică se regăsea spiritul echinoxist, curent literar căruia i-a aparținut, care a dislocat energii îndrăznețe în epocă, curaj și demnitate în scris. Ceea ce la George Achim se observă cu prisosință. Era cunoscut în lumea literară ca un spirit independent, cu opinii personale, rezultate dintr-o cultură temeinică, cu abordări care-i poartă numele. Teza de doctorat, „Utopie și distopie în cultura română,” susținută la Universitatea din București, este o carte de referință, cu o bibliografie impresionantă, în care analizează cele două concepte izvorâte din visare și real. Universitarul băimărean a fost deținătorul unei burse a Consiliului Europei, cu specializarea Politici Culturale.
A fost profesor invitat, patru ani, la Universitatea din Viena. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Pe acest fond, cu experiență europeană, a declarat într-un dialog cu Daniela Sitar Tăut, publicat în revista „Nord Literar”: „Ca român, îmi văd condiția de european precum pașoptiștii, bine înfipt în solul patriei.” Această credință l-a făcut să se apropie de viața politică. A fost senator țărănist ales în județul Satu Mare. În cadrul activității parlamentare, George Achim a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Spaniei, UNESCO, statul Israel. A fost membru în comisia de apărare, ordine publică și siguranță națională, precum și în comisia de politică externă. Cu această experiență politică, care nu i-a dăunat, s-a reîntors la catedră și la cărți. Ne-am dus viața literară în Maramureș și Satu Mare, cu respect și prețuire. I-am admirat constant profilul de intelectual cu alură inteligentă și iradiantă.
Cu ani în urmă, profesorul George Achim a fost invitat de academicianul, prozatorul Augustin Buzura, pe atunci președintele Fundației Culturale Române, să predea literatură română cursanților străini la Cursurile de limbă, cultură și civilizație românească, desfășurate timp de zece ani în Maramureș, eveniment memorabil, în care am fost implicat. Erau cursanți din multe țări ale lumii, care au venit în Maramureș pentru a învăța limba română, pentru a ne cunoaște cultura. A fost profesorul adorat, căruia i-au purtat respect și mulțumire. În cartea mea „Dialoguri în centrul Europei,” am regăsit zeci de referiri, din partea cursanților străini, la pedagogia și cultura profesorului George Achim. Mă fascinau, la regretatul meu prieten, eleganța, purtarea aristocratică, reverența față de semeni. Își ridica pălăria, când o purta, și cu gesturi de mușchetar rătăcit prin zilele noastre.
Făcea gestul care semnifica politețe, onoare, respect, stimă pentru persoana cu care se întâlnea. Și, iată, am ajuns să trăiesc un nefiresc al existenței. Să fac eu ultima reverență față de plecarea prematură și neașteptată a unui intelectual care și-a marcat timpul său. Ne-a lăsat opera cu revolte și consimțiri, cu răsfățuri și melancolii. Dar și cu experimente și formule poetice românești. La revedere, George Achim!
