L-am pierdut pe unul dintre cei mai valoroși oameni ai Maramureșului. Vă reamintim, Nicolae Pițiș este cel care a scos la iveală horea cu noduri, a cântat-o în coloana sonoră a filmului Pintea. Se poate spune că a reinventat un gen muzical, anterior, în ciuda a ceea ce se crede, ne-o spune chiar el, horea cu noduri era cântată de jale, la câmp, de nurori plecate departe de casă sau de neveste năpăstuite. De ne permiteți comparația, e ca bluesul cântat de sclavii negri, la cules de bumbac, o asemănare oarecum firească. Cu câțiva ani în urmă, înainte de a împlini 80 de ani, l-am regăsit pe badea Pițiș, în curtea casei sale. Ușor gârbovit, îi lipsea deja verva ce ni l-a făcut drag, de-a lungul anilor. Dar tot ne-a povestit. Despre muzică, dar și despre pățaniile sale.
„De-ar fi să pot schimba ceva în viață, orice, dar cântatul nu. Când ești năcăjit, atunci vin horile și cântecele. Ia, mărg cătă 80 de ani, da’ țin animale. Șapte vaci și tri cai le-am dat pomană. Ne-o învățat părinții, de copii, să dăruim. Că îi mai bună lumea amu’ ca sub comuniști, da’ îi mai rea în alt fel. Io i-am cunoscut și pă partizani, eram de 17 ani când umblau p’aici, pă munți, io umblam cu oile, că tata era în temniță, l-o dat de chiabur. S-o minunat ceia, chiaburii mari, când l-o văzut. Bade, da’ tu în cioareci și opinci ești chiabur? 
Nu avea cizme turnate ca ei, nu putea fi chiabur? Pe muntele Hudin, unde iese apa cu bulbuci, acolo erau partizanii. Asta după ce i-o prins pă Minghet. Pă tata nu-l lăsau să iasă din sat, după temniță, așa că io plecam la munte. O trecut cele vremuri. Da’ de Ceaușescu v-am zis? Am fost în Rusia cu el, cu un ansamblu de la București. Apoi am avut năcaz cu el. Că m-o dus în Scornicești și mi-o arătat cum o făcut biserică în satu’ lui, între țâgani. Că o fo’ țâgan. O biserică mică, cu internit pă ea și nu cu etaj. Mno, ‘mneta ai zis c-ai făcut, fac și io! Cu atâta mi-o dat doi ani de temniță și opt luni la locu’ de muncă. Am băgat caii în butini și nu m-am dus în veci! Cum să-ți spui, copchil din tâlhar și curve! (n.r.-râde…) Io n-am cântat la comuniști, da’ tot am fo’ ani mulți cu ei, din ’64. Atunci am făcut filmul Pintea. În București am înregistrat. Am călărit prin pădurea Băneasa, cu Piersic. Nu aveam cai buni, îi purtam fără frâie, io țineam boi acasă, nu știam călări. Și mi-o dat un cal blăstămat. Florin Piersic o zis c-am fost prost că m-am lăsat să nu mă cunoască lumea. Amu’ ce-i bun făcut, îi bun lăsat. Io… mi-am băut apa.”
„Mie nu mi-o fo’ venitu’ din discuri, de aceia nu le mai am. Din galițe și din oi, am 80 de hectare cumpărate, am avut zece de la părinți. Patru căși la hotare, la una de pă Râoaia n-am fo’ de zece ani. Am fo’ supărat pă comuniști. Mi-o luat boii, mi-o luat locurile. Numa’ iesta l-am păstrat, da’ cu săcurea de-a umăr. Nu s-o încăierat oamenii cu mine c-am fo’ bătăuș mare, îi spărgeam mintenuc. Tăt n-am scăpat, vo’ 25 de ani tăt bătăi am avut, cu vecinii, da’ pă tăți i-am biruit. Odată am tăiat șapte cu cuțâtu’. O dat cu cuțâtele aici, sub ochi, ia, să vede urma. O ieșit pă ferestre, tăți o fugit. Care cum l-am ajuns l-am tăt spintecat. Și n-am făcut temniță. Păi ei sar la mine, cum mă băgați pă mine?”, ne povestea badea Pițiș.
„De ce nu horesc oamenii horile bătrâne? Cum or hori? Că nu horesc io, cu plug, cu seceră, cu cânepă. Și dacă m-aud horind ieștia tineri, nu știu ce zic. Mă duceam la plug în deal, venea drăguța cu mâncare. Hoream. Amu’ nu este plug, nu este seceră… Mi s-auzea pân’ tăt satu’ trâmbița. Amu’… nu-s măsele, că tre’ s-o pui cătă măsele, s-o strângi. S-o gătat. 70 de ani le-am tot cântat. Din fluier iar, mi-am scrântit mâna stângă, nu mai merg bine degetele. Am cântat de la cinci ani. Da’ cântecul cu noduri nu l-o cântat bărbații, ci femeile, de obicei nurorile ce erau departe de casă. Era un cânt de jale”, spunea Nicolae Pițiș, tezaur uman al Maramureșului și al Țării Lăpușului.
