La Desești, poetul Ioan Alexandru îmi spunea că trăim o vreme ascetică, suntem fiii unui timp ascetic. Că asceza vine de la înțelesul arhaic grec al perseverenței, al exersării, al tenacității. Un ascet este un om care nu se dă bătut, care în ciuda stavilelor rămâne tenace, nu cedează, ci se dăruiește lumii în care trăiește, atent la firea ei, la lucrarea creatoare a Cuvântului. Pentru că Logosul s-a întrupat în istorie, iar poetul, ca om al Cuvântului, nu poate ignora istoria, credința neamului din care face parte. Din acest peisaj generos coboară spre noi și poetul Ioan Dorel Todea, cu recenta lui carte – PASSIFLORA (Editura Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 2025).
De la început spun că această apariție editorială a vechiului meu prieten de Cuvânt mi-a schimbat în foarte bine percepția universului liric al poetului. Mărturisesc că nu i-am știut această dimensiune, bine articulată, a poeziei sale. Autorul ne explică semnificația titlului acestui volum, care mi-a dat deschidere spre înțelegerea mesajului. Așa aflăm că Passiflora, semnifică Floarea Patimilor lui Iisus. Este o plantă exotică, de o frumusețe neobișnuită și o tainică întruchipare vegetală a Patimilor lui Hristos. Denumirea sa provine din latină (passio – pătimire și flos – floare). La o privire mai atentă, floarea de passiflora devine o icoană vegetală a Crucii.
De aici structura acestui volum: de la liturghia lirică a Pătimirilor și a Învierii, la catedralele de lemn, până la dorul ce se face fântână de har. Pe aceste coordonate, muiate în apele sacre ale Nordului, se întinde câmpia lirică din acest volum. Poetul și-a asumat condiția poeziei religioase, de aceea are un limbaj poetic care nu poate ocoli calea esențială a ființei umane, și anume cea de-o ființă cu locurile sfinte, de duhul lor mântuitor. În oglinda sufletului se răsfrânge Maramureșul, căruia îi prevede viață lungă, trăită sub aura valorile recunoscute: „Câtă vreme lemnul va mirosi a rugă/ și pâinea va dospi din mâini sfințite/ Câtă vreme pruncul va spune Tatăl nostru/ în graiul moșului/ aici rămânem/ ca pietrele care nu pleacă/ căci Dumnezeu le-a lăsat/ să țină muntele pe loc.”
Poezia religioasă stă la baza evoluției limbii române și literaturii române, deoarece ea demonstrează că spațiul în care s-a așezat a devenit un loc în care s-au scris cărți. Cum a fost în istoria noastră fapta măreață a călugărilor de la Mănăstirea din Peri. Iată cum rezonează autorul, în formă lirică, cu acest început de scris românesc: „Acolo, la Peri/ nu s-a zidit doar o mănăstire/ ci o limbă, un grai/o rădăcină spusă cu glas tare/ când tăcerea se cerea/ N-au mai rămas ziduri/ dar graiul a rămas/ din tată-n fiu/ ca o flacără purtată prin iarnă.” Adresarea confesivă este vie, autentică, izvorâtă dintr-un suflet marcat de sfințenia Cuvântului și a toposului căruia îi aparține.
Dorel Todea consacră poemelor o viziune creatoare de lume, în care se armonizează lumina cu rostul, nădejdea cu izbânda și izbăvirea prin iubire. Este multă Lumină în acest volum, Lumina răsfrântă din Lumina neînserată care luminează tot omul din lume. Că poeții sunt dintre cei aleși să ducă mesajul sacru> Să fie Lumină!, tuturor oamenilor. Cartea, care este un reper în evoluția lirică a poetului, poartă cu folos mesajul sacru. Aici, sub cupola Cuvântului, se înșiră acaparator zestrea de idei care fac cuprinsul volumului. Clopotele cântă, făcliile se aprind în văzduh, biserica din sat este ocrotită de aripa de înger, iar rugile topesc și piatra.
Apoi, dorul are izvor și se varsă în psalmii din adâncul ființei. Așa nu uităm că poezia religioasă este prima formă de manifestare a limbii române. Acest volum de versuri al confratelui Ioan Dorel Todea este polenizat de semnificații interioare, devenind o suflare vie. Cuvântul de binecuvântare aparține Preasfințitului Părinte IUSTIN, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, intitulat „Liturghia cuvântului și mărturisirea sacrului”, în care se spune: „De la Dosoftei, la Radu Gyr, de la monahia Teodosia, la Ioan Alexandru, versul a devenit formă de jertfă și mărturisire. În acest filon și poezia lui Ioan Dorel Todea, dar cu o notă distinctă, o liturghie coborâtă în lutul istoriei, în cotidianul prăfuit, păstrând totodată solemnitatea și viziunea teologică. <Passiflora> este o ofrandă lirică adusă pe altarul credinței, o lucrare importantă în peisajul teologic și literar al vremii noastre. Este dovada că dincolo de timpuri potrivnice, dragostea de Dumnezeu, Biserică și Neam nu s-a stins, ci trăiește mai departe în cei care au primit darul cuvântului și l-au transformat în lumină.”
Apreciez, ca un confrate, acest volum singular în biografia lirică a autorului, aceasta fiind mărturisirea unui prieten vechi. Închei cu aceste versuri din icoana Ținutului: „Maramureșul nu e pământ-/ e o catedrală/ iar bisericile sale/ sunt coastele unei rugăciuni/pe care o ține cerul deschis./ Când bat clopotele/ nu se aude sunet/ ci veșnicia învățând să cânte.” Iubirea pentru istorie și credință pleacă din iubirea pentru clipa de acum. În istorie și vers nu poți intra decât după ce-a fost biruit sfinxul ce s-a ivit în cale. Cu această carte autorul a deschis multe porți tainice. Adică izbândă prin mărturisire.
