Am scris de multe ori despre minerii din Maramureș! În arhiva mea am descoperit, recent, un set de poze cu mineri. Și mi-am amintit de reportajele din subteranele Maramureșului, de oamenii cu colivia, vagonetele și picamerele. Situația recentă a minerilor de la Vulcan care au refuzat să iasă la suprafață după terminarea schimbului de noapte, ca semn de protest pentru salarii mici, mi-a adus aminte de minerii din Maramureș. Nu de poezia lui Dan Deșliu, ci de forța industriei extractive din acest Nord de țară. Drama din Valea Jiului, pe care guvernanții au tratat-o cu nepermisă superioritate, mi-a dat de înțeles că se vrea să se tragă obloanele și aici. Cum s-a întâmplat în Maramureș. Se evocă problema tranziției la energia verde și costurile ridicate. Ne aducem aminte că minerii din Vale au fost, adesea, masă de manevră pentru politicieni, pentru a-și speria adversarii. De aceea, pentru mine, mineriadele au fost lamentabile mișcări sociale. Evident cu ecuson politic. Ni se dau pilde din alte țări europene, care au căutat rezolvări în privința energiei. Suntem cu ochii spre directivele europene și începem să nu mai simțim mirosul de cărbune.
În Marea Britanie, în Germania, ori Polonia, guvernele au înțeles care este viitorul și s-au pregătit cu politici inteligente de reconversie profesională și susținere de investiții în fostele zone miniere de cărbune. O tranziție suportabilă și graduală. În Polonia s-au construit termocentrale la înalte standarde tehnologice, puțin poluante, care au permis amânarea termenului de lichidare a mineritului de cărbune. La noi, s-a aplicat un cinism politic, care ne face mult necaz. A se vedea ce se întâmplă acum la Rovinari, ori Turceni. Actualii guvernanți, mulți cu fibră tânără, nu le-au spus minerilor adevărul, pentru a le oferi soluții realiste. Au fost lăsați pe mâna unor populiști care au confiscat sentimente nobile, în interes propriu. Nu era nici un mimetism dacă un ministru, echipat cu argumente, s-ar fi dus în Vale, nu să fie curajos la televizor.
Să revin în Maramureș. Din minerit a rămas doar amintirea. Mai dăinuie niște ruine care cască gura la cer. Când trec pe lângă fosta Flotație din Baia Sprie tresar, gândindu-mă la ce a fost. Ori alte flotații din județ. În fiecare dimineață mă întristez când trec prin fața clădirii care a fost sediul Centralei Minereurilor din Baia Mare, din care, periodic, cad bucăți mari de tencuială. În subsol și-au găsit adăpost un botei de mâțe. Este o clădire emblematică pentru istoria municipiului. Acum, vezi o pânză pe care scrie că celebrul sediu va deveni Primăria municipiului Baia Mare. Dă, Doamne! Deși vin din lumea satului, eu sunt legat de minerit. Primul miner pe care l-am cunoscut era vecinul, Pătru Pintenoaie, care lucra la Mina Șuior. Dimineața, la ora 4, cobora pe uliță, luminându-și calea cu lampa de miner. În drum îl lua mașina care-l ducea la șut. Apoi, ca jurnalist, am coborât în multe mine din Maramureș. La Cavnic, era director inginerul, Nicolae Dicu, care a devenit ministru, la Nistru, era director inginerul Ioan Dulf, la Baia Borșa m-a însoțit în subteran inginerul Iuliu Lungu, la Herja, inginerul Liviu Pop, la Băiuț, m-a însoțit geologul Vasile Bologa. Trecuți peste apa cea mare.
Începusem să deprind vocabularul mineresc, să-i cunosc bine pe mineri. Unii mi-au devenit buni prieteni. Până mai ieri, pe străzile din Baia Mare, mă întâlneam cu inginerul Aurelian Brâncuș, fost director al Centralei, un om sfătos, iubitor de cultură. Îmi lipsește prietenul Aurelian Brâncuș! Ori cu inginerul Aurel Pantea, care a scris cu tristețe despre minerit. Așa ne aducem aminte de oameni care au vegheat scormonirea subteranelor. Când luceau aurul, argintul, cuprul, ori wolframul în flotațiile județului. Inginerul Nicolae Bud scrie cărți de referință, care ne mai flutură speranța că mineritul poate reveni în Maramureș. Eu mă aleg cu visarea, el cu certitudini de specialist. Nu cred să apuc acele vremuri. Da, amintiri cu mineri. Mi-a rămas în minte Imnul minerilor din repertoriul lui Nicolae Sabău. Vă spun o strofă: „În mină – Dumnezeu cu noi,/ Afară – grijă și nevoi,/Deasupra noastră n-avem cer,/C-așa e viața de miner.” Din mineritul maramureșean a rămas un cântec care nu se mai cântă și câteva fotografii. Și un muzeu demn de toată lauda, care poartă numele unui eminent om pe numele lui Victor Gorduza. Iar eu mi-am propus să slujesc amintirea unui domeniu care a adus cinste și bunăstare Maramureșului. Vă mai aduceți aminte de mineri? Și de salutul lor uman: NOROC BUN! Cum și-au adus aminte autoritățile din Tăuții Măgherăuș, când au înființat Muzeul Tarnița-Băița, pentru a păstra vie energia acestei meserii. Nu uitați data de 1 ianuarie 2007, când s-a luat hotărârea să fie închise toate minele, cu excepția celor de cărbune. Așa s-a cântat prohodul mineritului maramureșean. Un semn apăsat că lumea s-a schimbat. Dar nu în bine!
