Copleșiți de frumusețea toamnei, am făcut săptămâna trecută reportaj în care am „pictat” Maramureșul în roz, l-am făcut de poveste, așa cum îl fac toți, în reportaje AI, în pictoriale, în pliante. E și așa, nu negăm. Dar Maramureșul mai are o față ascunsă. Cea post-industrială. Și acolo o fi toamnă, nu zic… dar de ce să nu fim corecți, să facem „fotoreportaj” și cu Maramureșul celălalt? Să plecăm la drum…
Post-industrial
Știm foarte clar ce-a lăsat în urmă închiderea fabricilor. În mare, ruine, plus forță de muncă bine calificată ce-a luat drumul Occidentului. O treime din forța de muncă a Maramureșului, de la foști mineri, zidari, strungari, țapinari, ba ciobani și păstori, plus culegători de orice, e dusă. Oficial sau neoficial, că cifrele se contrazic flagrant. Ba suntem 21de milioane, ba doar vreo 16. Cea mai reprezentativă e prezența muncitorilor asiatici oriunde întorci capul. Așa e că în urmă cu vreo 10 ani erau pasăre rară? Îi arătai cu degetul… acum vorbesc română, stai cu ei la coadă la market, sunt o prezență firească, dată de nevoia de muncitori. Dar industria noastră… nu mai e. Cea de odinioară e praf și pulbere, a rămas cam IMUAS în Baia Mare și parte din CIL în Sighet. În rest, ruine, pe alocuri și ele dispar, ca să facă loc blocurilor. Reprezentativ de… dureros e combinatul Phoenix, odinioară regina industriei noastre. Devenit ghetou, recent eliberat, cu speranțe de a face câmp de fotovoltaice acolo. Vom vedea.
Post-mineresc
Aici e marele dezastru. Nu e doar mina în sine. E tot ce trage după ea întreaga industrie. Avem sute de iazuri și halde, cele de la Bozânta ne fac viața amară (a se citi mai scurtă) în continuare. Fără replică guvernamentală. Sub preș cu sterilul. Apoi, minele. Apoi, apele de mină, ce sfidează orice logică… era vorba că le epurați, vor crește păstrăvi în apele de mină… Zeci, poate sute de clădiri se dărâmă de la sine în curți de foste mine, fără urmă de viață, acolo unde era vânzoleală zi și noapte. Avem apoi cartierele de mineri, de genul celui de la Baia Borșa, care arată… ca atunci. Cu toate cele. Deasupra satului Budești, de fapt deasupra mănăstirii Budești e alt exemplu, o clădire frumoasă ce se dărâmă încet, acolo se pregătea minerit, exploatare, n-a mai apucat.
Post-comunism
Și iată și un exemplu atipic de declin postcomunist. Da, bazele sportive dispărute, devenite… blocuri, nu? Sau foste terase, locuri de ieșit în aer liber. Terasa Usturoiu, de exemplu, oricum copleșită de nefericita vecinătate. Dar avem alt exemplu nefericit. Știți dinozaurul și calul lui Vodă Bogdan de la Cuhea/Bogdan Vodă? Erau comandă „de partid” de făcut la mina Borșa, un dinozaur din gips și azbest pentru Muzeul Grigore Antipa, bonus un voievod pentru „necesarul intern”. Ambele statui stau într-o curte în spate de blocuri, între timp Vodă a descălecat și a plecat în curte de boier, la Borșa. Dar să amintim alte obiective. Cariera de deasupra Băii Mari, Sfântul Ioan. Acolo se duce acum gunoi și mortăciuni…
Post-capitalism?
Există și dezastru post-capitalism? Da, e desuet, e greșit spus, capitalismul nu s-a stins, nu înainte să ne stingă și pe noi. Dar semne de declin sunt și-n societatea post 1989 din Maramureș. Conțin mostre de faliment moral, în principal. Amintim… reamintim clădirea birourilor Phoenix. Sau pârâul Craica. Da, înainte era otrăvit de deversările de la Avicola. Acum, de depozitele de gunoi și de cartierul de bidonville Craica. Apoi, munții de gunoaie aruncate te-miri-unde. În păduri, în câmp, în zone industriale, în mine, în aeraje, pe mal de râuri, în trecători între localități. Apoi, să observăm că și industria „Lohn” de tip capitalist scârțâie, aici. Marile fabrici fac reduceri, discret sau nu. Marile șantiere postcomuniste au mari carențe de logică. Să faci pod peste Tisa când la 30 de kilometri mai încolo poți trece pe uscat. Să nu termini un baraj de acumulare când toate comunitățile au probleme majore în a asigura apa locuitorilor. Să părăsești de exemplu barajul de pe Seinel ca apoi să faci magistrală de apă dintre Baia Mare spre Seini… 
Să lași o biserică să putrezească, la Buteasa, ca apoi să ceri finanțare ca să… o reconstruiești de la zero. Să cumperi clădiri, să zicem castelul de la Pribilești sau banca unde e Prefectura, când ai Casa Tineretului și o ții de păpușă. Să faci strategii savante de turism, să mergi la târguri unde arăți aceiași meșteri, aceeași horincă, tot fusul, când ai părăsite/ ignorate Cetatea Chioarului, dealul Solovan, drumul lui Mackensen, defileul Lăpușului, etc, nepuse în valoare, ignorate, înțelenite sau copleșite de gunoaie.
Știm ce provocări ridică aceste momente. Lipsă de fonduri, insecuritate energetică, a locurilor de muncă, etc. Înțelegem. Dar poate de nu făceam atâtea stații de încărcare mașini electrice, drone pentru primării, utilaje nefolosite (amintim gunoierele de la Ulmeni ce putrezesc de ani, aproape noi?), cursuri de calificare degeaba, pliante, târguri de turism și făceam… curățenie să zicem, eram mai câștigați. Curățam după minerit, după industria veche, după comunism ba și după o parte din capitalismul sălbatic de Chicago a anilor 40. Să dăm însă cuvântul fotografiilor…
