Politica fiscală a actualei guvernări prezintă abateri intenţionate de la regula precauţiei stabilită prin legile naţionale şi tratatele europene. Această conduită de relaxare fiscală are darul ca pe termen scurt să atragă adeziunea tuturor cetăţenilor, dar există o limită pînă la care povara impozitelor şi taxelor poate să fie uşurată fără riscuri sociale. Dacă guvernanţii vor continua să acorde facilităţi fiscale fără control, alegătorii se vor despărţi de ei!
Prima datorie a statului este dreptatea socială prin echilibrarea obligaţiilor bugetare. Politicienii sînt tentaţi să reducă impozitele şi taxele, pentru a fi pe placul alegătorilor, dar orice mişcare trebuie calculată cu precizie, ca bugetul să nu fie dezechilibrat. Riscul de a pierde veniturile unei întregi ţări nu şi-l pot asuma guvernul şi nici parlamentul. Politicile legate de bani să ia în calcul raportul de dependenţă dintre guvernanţi şi masa contribuabililor persoane fizice şi juridice ce alimentează bugetele publice.
Conştiinţă de bun-platnic au doar jumătate dintre contribuabili, ceilalţi se află în conflict cu fiscul, exprimat prin evaziune fiscală ridicată şi grad scăzut de conformare. Nici un guvern nu rezistă la putere dacă n-are adeziunea cetăţenilor şi acceptul societăţii prin sindicate, patronate, societate civilă. Politica fiscală este calea prin care puterea îşi reglează raporturile cu cei care plătesc impozitele şi taxele – însă tocmai aici se produc cele mai mari erori greu de corectat. Ne dorim să avem o politică fiscală predictibilă, cu reforme în paşi mici. Nu-i greu pentru guvern să scadă taxa pe valoarea adăugată cu cinci procente, dar la revenire ar avea pierderi grave. Ideile improvizate, transformate în hotărîri pe baza unor presupuneri, nu sînt dovezi de discernămînt şi produc efecte negative ireversibile.
Guvernanţii au planul să reducă impozitul pe venit de la 16 la 10%, măsură de relaxare fiscală cu efect pozitiv asupra populaţiei, evaziunea ar trebui să scadă, iar impozitul pe profit să crească. Se vorbeşte periodic de această idee, dar a fost amînată, e nevoie de curaj politic pentru a risca bugetul. Dacă îi scutim pe informaticieni de impozitul pe salariu, evaziunea fiscală nu scade şi investiţiile în IT nu cresc. Dacă îi vom ierta pe medici de plata impozitului pe venit, aceştia tot vor lua ciubucul de la bolnavi. Favorizînd pe faţă unele categorii profesionale, ţara nu cîştigă, ci pierde ceva important, echilibrul dintre categoriile profesionale este perturbat. Avem deopotrivă nevoie de toate meseriile, nu-i drept să le discriminăm pe unele în favoarea altora. (Acelaşi fenomen se petrece şi la pensii, unde statul îi susţine pe unii, elita, în defavoarea celor mulţi.)
Încrederea cetăţenilor în stat şi în instituţiile de stat nu se cîştigă prin cadouri fiscale, dirijate mai ales spre cei bogaţi, ci prin realizarea raportului cinstit între datorii şi obligaţii, pentru toţi. Politicienii de la conducerea ţării au datoria să parcurgă reformele sistemice cu paşi consecvenţi, asigurîndu-se că nu pierd controlul asupra instrumentelor instituţionale, însă se angajează în reforme uriaşe, pe care le încep şi le abandonează precum în mitul întemeietor: construiesc, îşi dau seama că au greşit (terenul e moale), apoi dărîmă şi tot aşa, ca-n Meşterul Manole…
Este de preferat să creăm o ţară cu egalitate de şanse şi fluiditate a grupurilor sociale, decît să fixăm ierarhia prin favorizarea unora şi defavorizarea altora. Ne aducem aminte ce gafă au făcut politicienii pe vremea lui Ion Iliescu, au crezut că vor salva întreprinderile de stat prin privatizare la preţ mic, dar privatizaţii au vîndut fabricile ca fier vechi şi cu banii şi-au construit statut de om bogat. Cam acelaşi lucru se întîmplă şi acum, statul favorizează ba unele firme din vîrful interesului privat, ba anumite categorii sociale deja avantajate de soartă, ba unele profesii liberale… Or nu acesta este rolul bugetului de stat!
