Nicoară Mihali, ultimul intelectual?

Am citit recenta carte a lui Nicoară Mihali cu o curiozitate generată de titlul cu tentă apocaliptică: Moartea cărţilor. Eseuri, discursuri, cronici, articole (Editura Casei Corpului Didactic „Maria Montessori”, Baia Mare, 2018).
Eseul care dă titlul cărţii este un amalgam deconcertant de ambiguităţi şi de afirmaţii fără acoperire, neargumentate, unele ridicole, expresie a unei adevărate „ebrietăţi” verbale!
Iată, spre exemplu, câteva asemenea notaţii: „Nu se mai citeşte… Se cumpără păpuşi gonflabile… literatură pornografică, pagini erotice. Se mănâncă politică, se fac show-uri la televiziuni, dar nu se mai citeşte…
Elevii galopează pe internet, dascălii fac compilaţii reuşite, dar nimeni nu mai citeşte”. (p. 127). Dar, paradoxal: „Cărţile se scot pe bandă, editurile se înmulţesc. Mâinile oamenilor mângâie banii şi corpurile încălzite. Mâinile nu mai mângâie cărţile” (Ibidem). Tragic, desigur!
Nicio analiză riguroasă a stării cărţii, în prezent şi în viitor, a cauzelor pentru care unii (şi care?) nu mai citesc. Afirmaţii uimitoare stau alături de semiadevăruri: „Le ascundem în debarale (cărţile, nota mea, R.F.), în pivniţe, în balcoane… bibliotecile au devenit austere, cuib de întâlnire a studenţilor perverşi (?). Cărţile se zbat între viaţă şi moarte… Discursul este lipsit de patimă. Discursul este sofist (al cui? unde? cine?, nota mea). Vorbitorului de la tribună îi miroase groaznic din gură (!)… Cărţile sunt stropite cu sânge. Cărţile sunt arse. Cărţile aşteaptă moartea. Cărţile sunt violate” (p. 128).
O beţie de cuvinte care se continuă şi pe pagina următoare, lăsându-ne perplecşi: „Cărţile nu mai stau în toalete parfumate. Cărţile sunt un viciu al nebunilor, sunt patima fără de sfârşit a învingătorilor, sunt sabia cavalerului şi bisturiul medicului, sunt oglinda frumuseţii, apa limpede şi zborul păsării, glasul de copil şi glasul mamei, visul împlinit şi mângâierea, fărâma de fericire visată în fiecare dimineaţă” (p. 129).
Şi elogiul făcut cărţilor de către „un poet al zonelor profunde ale sufletului uman” – cum îl recomandă Nicolae Scheianu la pagina 6 – urmează în crescendo, îngrozindu-ne de pierderea inconturnabilă care ne aşteaptă: „Cărţile sunt cenuşa suferinţei umane… sunt lecţia de zbor, uniforma militară, rochia de mireasă, dulceaţa paharului de vin. Cărţile sunt altarul în faţa căruia ne mărturisim păcatele” (Ibidem). Profund, nu?
Dacă aceste fraze pline de patos provin din preaplinul talentului poetic al lui N. Mihali şi sunt într-un fel scuzabile, la final ne livrează două inepţii: „Cărţile nu înşelă (sic!). Cărţile nu falsifică adevărul” (p. 130). Chiar aşa să fie? Cărţile (la modul general) nu exprimă decât adevărul şi numai adevărul? Un critic al comunismului precum Nicoară nu a auzit de cărţi care falsifică istoria? Recent plecatul dintre noi – regretatul Neagu Djuvara –, ne-a lăsat o întrebare cât o carte: Există istorie adevărată? (Humanitas, 2009).
Nicoară Mihali nu ne spune, apoi, pe ce îşi bazează (vorba lui Marin Preda) profeţia de Casandră modernă. Realitatea îl contrazice, însă, cât timp mai există cititori seduşi de magia cărţii.
Dar nu mi-am propus să combat, aici şi acum, ideea sumbră despre „moartea cărţilor” care-l frământă Nicoară Mihali.
Poate cartea în discuţie n-ar merita o recenzie serioasă, fiind o alcătuire pestriţă de texte, neglijent şi neprofesionist elaborate, la bază discursuri unele, păstrându-şi şi în scris forma orală.
Dar modul elogios în care îl prezintă poetul Nicolae Scheianu – un om prob, pe care îl respect – pe de o parte, şi enormităţile presărate cu nonşalanţă de autorul nostru, pe de altă parte, mă determină să fac şi câteva observaţii.
Răsfăţat de media locală, Nicoară Mihali apare ca o personalitate multilaterală, întrucât, după cum ne informează Nicolae Scheianu, el „este şi poet, şi prozator, şi dramaturg, şi jurnalist, şi folclorist, şi etnograf, şi antropolog, şi realizator de emisiuni TV, şi cercetător, şi autor de studii monografice, toate deodată, uneori” (p. 6).
Nicoară Mihali scrie cu „dezinvoltură” şi, în textele adunate în această carte, „îşi exprimă fără menajamente şi fără teama de a fi contracarat sau contrazis, opiniile despre teme din domenii foarte diferite, prin care se mişcă cu uşurinţă, alimentând cititorul cu o cantitate nimicitoare de informaţii, afirmaţii şi date pe care cititorul nu are cum să le controleze şi e nevoit să se lase pe mâna autorului, să-i dea crezare nesmintită…” (p. 8).
Parada de erudiţie a lui Nicoară Mihali devine suspectă în acest context.
El scrie cu mare aplomb despre lucruri pe care şi le-a apropriat superficial, în lipsa unor lecturi riguroase. Să luăm câteva exemple.
În textul „Cu maimuţa la DNA”, în care se vrea analist politic, amestecă planurile şi apelează la Machiavelli – recurs, de altfel, confuz şi inutil. Nu ştii când e vorba de Florenţa lui Machiavelli şi când de realitatea românească. Ce înţelege cititorul obişnuit din fraza: „În vremea lui Machiavelli medicii domnesc în numele unui dezinteres pentru ziua de mâine” (p. 24)? Doar cei care cunosc istoria Renaşterii italiene vor bănui aici intenţia de a trimite la cunoscuta familie de bancheri şi oameni politici „de Medici”, care a domnit la Florenţa, circa trei sute de ani, sprijinind cultura (pictura şi arhitectura mai ales). Cum s-au susţinut la putere trei secole „medicii” dezinteresaţi de ziua de mâine? Sau, la cine se referă autorul când afirmă că „maniera de a te bate pe burtă cu cei săraci era una din invenţiile sale politice” (p. 25)?
Sau cine „a purificat” politica de orice morală? În niciun caz Machiavelli, care a constatat doar ruptura, separarea tranşantă dintre cele două domenii!
Măsura erudiţiei şi-o dă, însă, în textul despre Mircea Vulcănescu (p. 97-103), într-o peroraţie patetică în care cititorul avizat recunoaşte cu uşurinţă ignoranţa autorului în ceea ce priveşte filosofia românească interbelică.
Iată ce scrie autorul despre M. Vulcănescu: „La 15 ani devine liderul generaţiei sale. În anul 1919 în timpul unei manifestaţii a tineretului este ridicat pe soclul statuii lui Mihai Viteazul, de către I.G. Duca, de aici va vorbi cu entuziasm mulţimii cucerind simpatii şi fiind aclamat minute în şir” (p. 98-99), făcând în această frază nu mai puţin de patru erori.
Multă lume a citit despre generaţia de aur a culturii româneşti, generaţia interbelică, în care intră Eliade, Comarnescu, Cioran, Noica, Ionescu, Sebastian, Vulcănescu etc., dar nu ar accepta ideea că liderul ei era un elev de 15 ani ! Este un fapt îndeobşte cunoscut că şeful generaţiei era considerat Mircea Eliade, alături de el fiind amintiţi Petre Comarnescu şi Mircea Vulcănescu.
Apoi, amintita manifestare a avut loc în 16 decembrie 1918 (stil vechi) şi nefiind „a tineretului”, ci prilejuită de primirea în zilele de 14-16 decembrie a delegaţiei Marii Adunări de la Alba Iulia, cu documentele Unirii. Au rostit cuvântări episcopul Miron Cristea (viitorul întâi patriarh). V. Haneş, I.G. Duca etc., dar şi M. Vulcănescu, elev atunci la Liceul „Gheorghe Lazăr”. De unde şi până unde scoate Nicoară Mihali „informaţia” că elevul (într-adevăr, masiv), a fost ridicat pe soclu de I.G. Duca, ministrul de atunci al Cultelor şi Instrucţiunii Publice?
Apoi, M. Vulcănescu îşi susţine, într-adevăr, două licenţe, dar în acelaşi an, 1925, în martie la filosofie şi în luna mai la drept, ca în toamnă să fie la Paris, cu intenţia de a-şi da un doctorat în drept şi altul în sociologie. N-a reuşit să ajungă „doctor” nici atunci, nici altădată, în niciuna dintre cele două specializări vizate. A obţinut doar diploma de studii superioare de doctorat în ştiinţele economice şi politice, care-i oferea posibilitatea (dreptul) de a-şi susţine teza de doctorat, pe care, însă, n-a mai elaborat-o.
Nu ştiu, în schimb, ce vrea să spună cu „doctoratul dublat de lucrarea Problemele economiei româneşti după Primul Război Mondial” (p. 99).
Acesta este titlul lucrării cu care Vulcănescu făcea a doua încercare de a-şi finaliza doctoratul, dar, din cauza vitregiei vremurilor, n-a redactat decât introducerea – şi nu în anul 1941, cum scrie N. Mihali, ci în 1946, cu puţin timp înainte de a fi arestat şi închis la Arsenal.
M. Vulcănescu nu a „lucrat” „la Revista de artă (corect, arte), litere şi filosofie Criterion”, ci a scos această revistă cu amintiţii cinci colegi, plus Alexandru Christian Tell, deci nu a strâns aici toată generaţia sa, lucru imposibil. Nicoară Mihali face confuzie între Asociaţia de arte, litere şi filosofie „Criterion” (1932-1934), care, într-adevăr, a unit pentru puţin timp generaţia, şi revista cu acelaşi nume, din care au apărut doar şapte numere, între octombrie 1934 şi ianuarie 1935.
Mircea Vulcănescu a făcut, într-adevăr, parte din comitetul care s-a ocupat cu tipărirea unor cursuri (4) ale lui Nae Ionescu, împreună cu C. Noica, C. Floru şi Vasile Băncilă.
Dar nu a îngrijit Anuarul de filosofie, ci anuarul numit Izvoare de filosofie. Culegere de studii şi texte, din care a publicat cu Noica şi Floru două volume, în anii 1942 şi 1943.
Citatele date din Noica sau Pompiliu Caraioan (şi nu Caroian!) şi chiar din M. Vulcănescu sunt lipsite de precizie şi incomplete. Nu mai vorbesc de fraze care nu comunică nimic, ca de exemplu: „Mircea Vulcănescu a acceptat să moară ca Socrate (!) în faţa inchiziţiei comuniste pentru a susţine adevărurile generaţiei sale (care adevăruri?). Numai el va cunoaşte violenţa şi tortura, va sfârşi tragic” (p. 103). Unde este comparaţia cu Socrate, care a murit senin, bând paharul de cucută în mijlocul prietenilor cu care glumea, şi moartea martirică a lui Vulcănescu, atât de des reiterată – deci cunoscută – în ultimii treizeci de ani?
Lipsa de informare îl face uneori să fantazeze. Este cazul cu motivaţia lipsei lui Vasile Lucaciu de la Marea Adunare de la Alba Iulia. Potrivit lui N. Mihali, acesta „a fost absent de la eveniment pentru că el şi-a dat seama că acolo vor fi mulţi politruci şi mulţi oameni care vor merge de paradă şi din mai puţin patriotism” (p. 195). Deci, a stat acasă scârbit de politruci şi de impostori, crezând că aceştia vor confisca marele eveniment!
Or, Vasile Lucaciu era în străinătate (prin Franţa şi Italia), unde pleda, ca vicepreşedinte al Consiliului Unităţii Naţionale Române, pentru cauza românilor din Imperiul Austro-Ungar şi a revenit în ţară abia în toamna anului 1919, când unirea fusese recunoscută pe plan european.
Este vizibilă la N. Mihali lipsa unor lecturi sistematice, de unde şi multele sale interpretări subiective, inadecvate, stârnind, până la urmă, neîncredere în informaţiile pe care le vehiculează. Iată o astfel de frază căreia, dat fiind aplombul cu care autorul abordează subiectele, eşti dispus să-i acorzi credit: „Teofil, patriarhul Alexandriei (385-412) transformă templul din Serapis (sic!) în biserică creştină, în 1391 (sic!). Tot acum, în stradă este ucis călugărul Hierax şi savanta matematiciană Hipatia”.
Admitem că anul a fost transcris greşit (corect 391), dar nu este vorba de templul „din Serapis”, ci de templul închinat zeului egiptean Serapis din Alexandria, distrus la acea dată din ordinul patriarhului Teofil, în ampla acţiune a acestuia de impunere a creştinismului. Atât Hierax, cât şi Hipatia nu au fost ucişi atunci, ci peste câţiva ani, în 415, pe timpul patriarhului Chiril, nepot de soră al patriarhului Teofil.
În fine, parcă nu-i stă bine unui doctor în istorie să scrie de două ori magna cum laudae (p. 93 şi 96), ori să folosească greşit expresia alias, care înseamnă „numit şi”, „zis şi” (vezi la pagina 111: Ion Bogdan, alias Dumitru Iuga!). Şi nici titlul editurii în care îşi publică năstruşnicele articole nu este redat corect! „Maria Montessori” este numele editurii, nu al Casei Corpului Didactic, cum reiese de pe copertă!
Nicoară Mihali ne sperie nu numai cu „moartea cărţilor”, ci şi cu „moartea intelectualilor”! O spune tranşant: „Din păcate, astăzi au murit intelectualii” (p. 16). Ultimul, rămas pe baricade, este, desigur, Nicoară Mihali, care îşi îndeplineşte „cea mai de preţ” misiune de intelectual şi anume aceea de a mai publica o carte: cartea de faţă, care, prin erorile pe care le conţine, transformă ceea ce părea, prin titlu, o tragedie… în comedie!
Florian ROATIŞ