Dacă este să privim pe cerul politic românesc, constatăm precipitaţii atmosferice aparte, cauzate de contextul actual, când apropierea anului electoral obligă la elaborări de analize, priviri în perspectivă şi punerea la punct a strategiilor adecvate. Aşa a fost de când lumea, aşa va fi şi la anul, când este bătaia peştelui pe atâtea fronturi – local, judeţean, parlamentar.
Dar câteva lucruri sunt clare. Aparent cel puţin, taberele par a fi constituite. Puterea trage din toate poziţiile, cu speranţa vizibilă că pot fi evitate cataclisme de orice fel, astfel încât avantajele să se strângă de partea ei. Măsurile de ordin social adoptate în ultima vreme nu pot, aparent cel puţin, decât să strângă puncte în zestrea alianţei la guvernare, chiar dacă unele din ele par a nu avea acoperire şi, în consens cu logica politică, sunt taxate inevitabil drept gesturi electorale şi nu piese făcute să ilustreze o politică robustă, coerentă şi rezistentă la timp. Sigur, o alianţă de stânga poate fi din capul locului acreditată cu o astfel de orientare, dar nevoia de măsură în toate alimentează împotriviri, critici, contestaţii ce pot determina atitudini potrivnice. Prezenţa la guvernare, dreapta ori stânga, pretinde acel echilibru necesar în toate, pe umerii căruia societatea să poată respira şi merge înainte, fără debusolări şi somnolenţe, cu viziune bine definită şi afirmată.
Ce se întâmplă la nivelul Partidului Social Democrat introduce în ecuaţia zilei mai multe întrebări şi puţine răspunsuri. Pierzând alegerile prezidenţiale, şi asta tot face de la o vreme, PSD-ul nu reuşeşte să găsească din cupa la vedere bila câştigătoare, în absenţa căreia lucrurile rămân confuze şi greu de ţinut în mână. Putea fi şi altfel? Desigur, dar au ieşit aşa! Dacă o coaliţie apărută intempestiv – USL – rezista până la capăt, scena politică putea să arate altfel. Dar evenimentele au evoluat astfel, trimiterea în lupta pentru Cotroceni a unui lider încă fragil şi lipsit de susţinerea de care avea nevoie favorizând rezultatul pe care îl ştim. Poate că demisia de onoare din fruntea partidului a perdantului prezidenţial, imediat după aflarea scorului – de ce nu, chiar în noaptea în cauză – ar fi permis acestui partid al stângii o reaşezare în spaţiu, cu un lider nou, dinamic, în stare să reaşeze pe linie locomotiva proprie pornită deja spre alegerile de anul viitor. Dificultatea de a identifica din rândul său chipul comandantului cu priceperea luptei la baionetă, ferit de orice suspiciuni, având în plus calitatea de a câştiga electoratul printr-o iscusită activitate în teritoriu, se vede cu ochiul liber. Oricum, de dorit este ca guvernarea să funcţioneze cu motoarele necesare, pentru a nu transfera societăţii frisoanele ce stăpânesc partidul principal al alianţei la putere. Acest deziderat a fost ratat, în această vară. Vijeliile pornite dinspre DNA îşi au meritul lor în această combustie a momentului.
De partea cealaltă, noul PNL stă cu mânecile sumese, gata să se instaleze la Palatul Victoria. Preşedintele Johannis n-a făcut un secret din dorinţa de a avea „guvernul meu”. Cam pripit şi ostentativ. Ales acolo, în fruntea ţării, devii preşedintele tuturor românilor, nu mai judeci cu ochi partizan. Şi, oricum, nu la vedere. PNL-iştii se pare că l-au iertat pentru graba cu care le-a impus un preşedinte de partid, fără să-i întrebe, dar mai departe e de lăsat să funcţioneze mecanismul democratic. Orice intervenţie de această factură poate fi taxată drept ignorare a electoratului care a hotărât pentru moment aşa şi nu altfel. Speranţa rămâne moţiunea de cenzură! Chit că opoziţia şi-a făcut din dărâmarea guvernului un crez pe care îl recită pe diferite voci cu orice prilej, de dimineaţă până seara (mă întreb dacă liderii liberali care scot în lume atâtea şfichiuiri verbale la adresa adversarilor politici nu iau în seamă că pot introduce o modă a înjurăturilor la cel mai înalt nivel, modă pe care ar putea s-o aplice şi alţii la adresa lor). Au la dispoziţie perioada până la alegeri pentru a ne convinge să le dăm lor voturile şi nu altora.
Noutatea acestei perioade de dinaintea campaniei – deşi unii sunt de mult în campanile – o reprezintă UNPR. Îmi aduc aminte de fenomenul APR. În urmă cu 20 de ani, s-a născut partidul Alianţa pentru România – un partid nou, din militanţi politici hârşiţi pe la alte partide. În fruntea lor, fostul ministru de externe – bun ministru – Teodor Meleşcanu. Rupt din PSD, colectând simpatizanţi ai altora, UNPR este la guvernare în poziţii cheie. Cu partituri în minte pe care nu le cunoaştem încă. Am văzut că solidaritatea de coaliţie nu e chiar o literă de evanghelie pentru domnul general cu numeroase stele. „Interesul naţional” pe care îl invocă l-a împins să facă pasul la ofsaid în anumite momente. Vor mai fi şi altele? Întrebarea nu e a mea: ne îndreptăm spre acea alianţă şoptită în gura mare pe la colţuri că alianţa PNL-UNPR bate la uşă? Să fie şi acest (nou) pas la ofsaid înscris, vorba cântecului, în legile omeneşti, adică tot un lubrifiant care să aducă preşedintelui „partidul meu”?
Nicolae BUD
