În vara anului trecut, prietenul meu Vasile Timiş, profesor universitar la „Babeş-Bolyai”, în timp ce ne întorceam de la un festival de film religios de la Curtea de Argeş, ne-a propus o călătorie într-un spaţiu despre care am auzit destul de multe poveşti în copilărie: Mănăstirea Frăsinei.
Mănăstirea călugărilor de la Muereasca
Călătoria până acolo ne-a purtat printr-un spaţiu destul de izolat, un adevărat tunel printre două dealuri, în care un pârâu curajos le-a despicat cu mii de ani în urmă, pentru a se vărsa în Valea Oltului. Mare mi-a fost surprinderea că, pe valea unde urcam tot mai pieptiş şi mai aproape de cer, locul acela se numea „Muereasca”. Era clar că din etimologia lui nu putea să lipsească cuvântul „muiere”, specific părţii de sud a ţării, în care haiducii îşi chemau adesea cu ei în codri nevestele. Totuşi, nu-mi puteam explica cum în marginea hotarului unei aşezări care îşi trage sorgintea de la cuvântul „femeie” s-a ridicat în jurul anului 1700 o mănăstire în care nu puteau să intre femeile niciodată. Într-o discuţie cu unul dintre călugării mănăstirii, un tânăr care se apropia de 50 de ani şi care nu avea mai mult de 40 kg, am aflat că mănăstirea a fost ridicată într-o poiană înconjurată de frasini, şi de aici şi numele de Frăsinei.
Îngerul din copilărie
Am trecut pragul mănăstirii împovărat de anumite amintiri din copilărie, pentru că unul dintre prietenii mei de joacă, Găvrilă Suciu, mi-a spus într-una din zile că pleacă călugăr la Mănăstirea Frăsinei. Suciu avea o frumuseţe angelică, era un copil sfios şi se comporta mai mult ca o fată fecioară. De câte ori mergea la biserică, el lua la rând la sărutat toate icoanele şi se oprea pios în faţa icoanei ce o reprezenta pe Fecioara Maria. Suciu era al optulea copil din cei zece pe care îi avea familia. Învăţa foarte bine şi părinţii şi-au pus speranţa că va face studii înalte, să-i ajute şi pe ceilalţi fraţi. Dar în clipa în care a luat hotărârea de a se face călugăr, tatăl său a aranjat o căruţă şi, însoţit de câţiva prieteni, l-a dus pe acesta până în gară. De atunci nu l-am mai văzut niciodată. Însă în momentele grele ale vieţii mele, mi-am imaginat în permanenţă că undeva, într-o mănăstire, Suciu se roagă şi pentru mine. Din clipa aceea am început să am alt ochi asupra călugărilor.
Poveştile unchiului Ion Honvizu
În clipa în care am ajuns cu maşina în faţa mănăstirii şi mi-am rotit privirea ca un vultur pleşuv de pe stâncile Carpaţilor, am înţeles de îndată că ex-ministrul Vasile Timiş a vrut să ne arate cum arată raiul pe pământ. Dintr-o dată am început să mă copleşească amintirile. Un unchi din partea mamei dispărea în fiecare an în Săptămâna Patimilor şi se ducea să se roage la Mănăstirea Frăsinei. Îl chema Ion Honvizu. Nu ştiu de ce mi se părea că, de fiecare dată când se întorcea de acolo, era un om schimbat. Era mult mai bun la suflet şi venea cu buzunarele pline de bomboane, oferindu-le la toţi nepoţii pe care îi întâlnea. Spunea poveşti fantastice despre faptul că prin mulţimea de bărbaţi ajunsă la Mănăstirea Frăsinei a fost găsită şi o femeie care s-a îmbrăcat în haine de bărbat, iar când a ajuns în faţa altarului mănăstirii, a crăpat inima în ea. Călugării au scos-o moartă pe braţe afară şi în clipa aceea au descoperit că este femeie. Dar Ion Honvizu mergea cu poveştile mai departe şi spunea că însăşi Elena Ceauşescu ar fi auzit de această mănăstire cu jurământ precum la Athos, ca să nu intre trup de femeie în zona îngrădită a mănăstirii. Povestea continua şi Ion Honvizu povestea cu mare patos că soţia dictatorului a trimis o femeie ofiţer de securitate, îmbrăcată în haine de bărbat, şi că a fost descoperită la rugăciunea de seară, când o pisică devenită dintr-o dată sălbatică a început să rupă hainele de pe ea.
Legământul Sfântului Calinic
În lunga istorie a acestei mănăstiri s-au adunat tot mai multe poveşti. Însă aş vrea să aduc în centrul atenţiei acest interdict care se găseşte şi astăzi în regulamentul de ordine interioară, să mă exprim aşa, al mănăstirii: „Acest sfânt locaş s-a clădit din temelie spre a fi chinovie de părinţi monahi şi fiindcă din partea femeiască putea să aducă vreun scandal monahilor vieţuitori de acolo şi de aceea sub grea legătură s-a oprit de la acest loc să mai treacă înainte sub nici un chip partea femeiască. Iar cele care vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să vie asupra lor precum: sărăcie groaznică, şi tot felul de pedepse şi iarăşi celor ce vor păzi această hotărâre să aibă dragostea lui Dumnezeu şi smerenia noastră şi să vină asupra lor tot fericitul bine”. Acest jurământ transmis din generaţie în generaţie de călugări, cunoscut sub numele de „Legământul Sfântului Calinic”, pune interdicţia femeilor de a intra în Mănăstirea Frăsinei. Legământul acesta este preluat de la călugării de pe Muntele Athos şi care, paradoxal, a fost instituit, spun călugării, chiar de Maica Domnului. Aici ar trebui să se şteargă amintirea păcatului căderii din rai a Evei. Pentru că acest jurământ nu este împotriva chipului femeiesc în sine, ci pentru femeia care nu a ajuns la sfinţenie. În varianta călugărilor de la Frăsinei, femeile nu pot să le treacă pragul pentru că nu au cunoscut sfinţenia. De aceea, la baza mănăstirii am întâlnit un potop de femei care se rugau şi cereau îndurare şi erau fericite că au ajuns până la poartă şi că acolo se pot ruga liniştite.
Raiul pe pământ
M-am plimbat o după-masă lungă prin mai multe chilii. M-am dus până la bisericuţa din vale, înconjurată de cruci, unde au fost înmormântaţi de-a lungul timpului călugării. Unul dintre cei care au făcut într-un fel istoria mănăstirii, aşa cum părintele Steinhardt a făcut istorie în Mănăstirea Rohia, este părintele Ghelasie. Considerat iconicul carpatin, iniţiatorul medicinei isihastice, un înţelept de mare profunzime, cunoscător al filosofiei lui Blaga şi Martin Heidegger, raporta în permanenţă timpul şi spaţiul la existenţa lui Dumnezeu. În viziunea lui, într-adevăr am realizat că spaţiul acela din poiana cu frasini, aproape de cer, unde lucrau vreo 90 de călugări străvezii (niciunul nu depăşea 40 kg, niciunul nu mânca carne), făureau zi de zi raiul despre care evangheliştii ne-au oferit informaţii din timpuri imemoriale.
Nu l-am cunoscut pe părintele Ghelasie. În schimb, unul dintre călugări, la plecare, aflând că realizez filme documentare, mi-a oferit un DVD în care era filmată înmormântarea părintelui Ghelasie. O armată de bărbaţi era înregimentată, cântau precum un cor antic o piesă tragică şi duceau spre groapă pe stareţul mănăstirii. Acolo am asistat şi la un fel de ritual în care călugărul, gol ca în ceasul în care s-a născut, era pus într-un sac şi, în aceeaşi cântare de heruvimi, sacul era aşezat pe fundul unei gropi. Nimic material nu ducea cu el. În următoarea clipă mi-am dat seama că ar trebui să organizăm adevărate pelerinaje pentru a le arăta materialiştilor de astăzi cum se face călătoria pe lumea cealaltă. Şi o clipă am fost lovit de un fel de misoginism bolnăvicios pe care mi l-a transmis învăţătura creştină, că Dumnezeu ne-a trimis raiul pe pământ fără femeie.
Nicoară MIHALI
