Am fost crescut într-un sat și într-o vreme când bătrânii erau icoane vii în lumea noastră. Am avut ca modele de senectute pe Moșu Lupu, Moș Iana și Moș Șomâtă. Până în ziua de astăzi mă urmărește umbra lor. Dar profesia mă îndeamnă să nu mă rup de veștile zilnice. Tot mai des, aud știri despre mersul lumii, despre viitorul ei. Teorii fabricate de personaje stranii. Cu insistență vin spre noi vești despre soarta seniorilor acestei lumi. Deși mi se par crude, imposibile pentru mințile lucide, nu am cum să le ocolesc. Prea se insinuează în viața noastră, suficient de neliniștită. Dar să mă întorc în vremea când respectul pentru bătrâni era onoare, demnitate și lecție pentru viață. De care am ținut seama până în ziua de astăzi. Pe când eram elev, într-un manual de limbă română era o povestire despre un sat, în care tinerii au hotărât să-i alunge pe bătrâni de lângă ei. Când tocmai au reușit să rămână singuri, au năvălit necazurile peste sat. Au început certurile între tineri. Unul, mai așezat la minte, le-a spus că ar fi bine să-i cheme pe bătrâni la obârșii, să le descurce ițele încâlcite. Vedeți la ce mi-a folosit manualul din școală!
Dar eu nu trebuia să învăț din cărți să prețuiesc bătrânii. Am avut privilegiul să am bunici, care au bătut pragul octogenar. De la care am primit sfaturi date în pilde, mângâieri sugerate, mustrări din sprânceană. Au fost oameni gospodari, cu sânge iute, tăcuți când trebuie, apăsați la vorbă, când îi tulbura lumea din jur. Nu le plăcea să spună o vorbă de două ori. Bunicul de pe mamă – tata bătrân- avea un pas calculat, de parcă nu dorea să tulbure ordinea lumii. Avea cai, vaci, câteva oi. Prețuia armata, o făcuse în Garda regală, caii și tutunul. Îi plăcea munca, dar și sărbătorile. Ploile și vremea rea îl trimiteau în colejnă, unde meșterea furci și greble. De la el am deprins taina cositului. Când a murit, eram militar în termen. Am venit de la Beiuș în grabă, cu învoire de o zi, am participat la înmormântare și m-am reîntors sub arme.
Mama bătrână era pricepută la treburile casei și ale câmpului. Iarna țesea țoluri și cergi. Nu i-am văzut necăjiți niciodată, nu foloseau vorba aspră ca armă a răfuielii, nici sfada pentru a potoli patimi ascunse. Aveau neamuri și prieteni pe sate și se bucurau de întâlnirea lor. Își împrumutau caii, carul și participau la clacă. Nu am auzit, de la ei, vorbe de ocară. Salutau creștinește „Lăudăm pe Iisus”. Doamne, ce rânduială lumească mi-a fost dat să am în pruncie! Mai înspre noi longevitatea a devenit o pacoste pe lume. Oamenii trăiesc prea mult, zic autorii teoriilor oculte. Unele state sunt îngrijorate că bătrânii au nevoie de medici, de ocrotire socială, iar ei nu produc nimic. Se aud sunete stridente în acest sens. Ne aducem aminte, la începutul pandemiei, în Italia, datorită sufocării spitalelor cu bolnavi, s-a ajuns ca medicii să decidă soarta pacientului. Dacă era mai tânăr, în barca de salvare, cei bătrâni, la mâna hazardului.
Îmi amintesc un scenariu al prietenului meu, dramaturgul Matei Vișniec, trăitor în Franța, inspirat din fapte reale. El relata că jocul morții, în Hexagon, începea cu tragediile din casele de bătrâni, unde se murea cu trei cifre zilnic. Cu asemenea spor, oamenii se mută, mai repede, în urne funerare, sau în cimitire. În câteva luni, statul ar răsufla ușurat că nu trebuie să plătească atâtea pensii. Și alte cheltuieli. Economia și-ar reveni, locuitorii lumii rămași pe fața pământului ar fi mai relaxați. Crud scenariu, replici din el se aud și astăzi. După ce și-a făcut treaba, spiritul malefic se retrage în natură. Timpul trece repede. Generația care respiră în voie la plecarea bătrânilor ajunge și ea la 70 de ani. Dă semne de îngrijorare. Și iată, într-o bună zi, spiritul malefic își face din nou apariția. Cei foști tineri, ajunși acum bătrîni, par nedumiriți că sunt căutați. Ba se revoltă. Spiritul malefic, care la noi are o coasă, le-a spus franc: „Cine face un târg cu mine, este pentru totdeauna.”
Dar dreptul la viață este sfânt. Și, totuși, nebunia s-a cuibărit în lume. Se enunță catastrofa, ca apoi să fie retrasă de pe piață, fără mari reușite. Rămâne zvonul, pe post de adevăr. Așa este afirmația scriitorului, economistului francez Jacques Attali, fost consilier politic al unui președinte francez, că, în viitor, va trebui să găsim o modalitate de reducere a populației. Se vehiculează și soluții cumplite. Apoi a venit negarea acestei spuse, dar au rămas produsele imaginației. Ce să mai crezi? Eu cred că, pe la noi, respectul pentru bătrâni nu a dispărut. Deși mulți bătrâni au rămas singuri, iar copiii sunt plecați în străinătate. În acest sens, evoc fapta preotului Ioan Ardelean, din Desești, în beneficiul bătrânilor. Un Centru multifuncțional, medical, care să le aline bătrânețea și boala.
În imagine, inaugurarea Centrului și cina pentru 200 de seniori. Altfel spus: Cina Bunicilor!
