Chipul lui Freud
Nu mi-am putut imagina niciodată că teoriile părintelui psihanalizei, Sigmund Freud, care au cucerit Europa la începutul secolului XX, vor fi atât de actuale şi în secolele următoare. Însă Freud a exploatat obsesia omului pentru imaginea sa. Astăzi nu ne mai interesează ce imagine proiectăm în lume pentru urmaşi, ne interesează imaginea noastră de azi. Cât de frumoşi putem să fim pe ecranul unui televizor, pe un afiş electoral sau într-un album fotografic. Obsesia imaginii a cucerit lumea odată cu apariţia Internetului. Atunci am început să-l înţeleg mai bine pe Freud. Ne fabricăm o imagine despre noi pentru a plăcea cuiva. În cazul liderilor politici, imaginea trebuie să placă mulţimii. Armate de psihologi, de fotografi, se transformă în manipulatori care ne vând chipul unor politicieni care îşi imaginează că pot stăpâni lumea. Ochiul nostru este zilnic violentat cu produsul fotografilor-fotografie.
La început mi-am făcut un mit din câţiva artişti fotografi. Mă bucuram ca un copil de succesele naţionale ale fotografului Cosmin Bumbuţ. Eram fericit că trăiesc în acelaşi oraş cu cel care a fotografiat la Polul Sud sărutul unor pinguini, sărut care a făcut înconjurul lumii şi peste noapte l-a făcut celebru pe Silviu Gheţie. Însă de mai bine de o jumătate de deceniu poposesc din când în când în atelierul-studio al prietenului meu fotograf Radu Bricioc.

Adolescenţii înfrumuseţaţi
În permanenţă l-am văzut studiind. Căuta cursurile marilor fotografi din lume. Mi-a dat şi câteva nume în acest sens, însă memoria mea a refuzat să le reţină. Poate dintr-o oarecare gelozie. Fotografii de care povestea el surprindeau frumuseţea unor modele din lumea modei. Erau nişte stilişti, lucrau cu idealul feminin, pe care îl promovau şi-l aruncau prin toate mijloacele de publicitate în lume. În permanenţă Radu Bricioc îmi vorbea despre cum trebuie să arate un studio de fotografie. Pentru că el visează să creeze în acest oraş, într-una din zile, o şcoală de fotografi.

Şi atunci m-am întors la copilăria mea. În centrul oraşului Borşa, dincolo de podul Tâşlei, într-o casă mică şi dărăpănată, un evreu ţinea un atelier de fotografie. Toate fotografiile lui erau alb-negru. Erau în imaginea filmelor lui Charlie Chaplin. Însă fotografiile lui nu erau mute. Fotografiile lui vorbeau. Mi-am făcut şi eu câteva. Când eram singur, m-a pus să ţin în braţe o măsuţă de lemn pe care era aşezat un ghiveci cu trei flori artificiale, margarete. Întotdeauna îmi făcea un semn cu mâna în partea dreaptă şi-mi striga: „Păsărica!”. Scăpam un zâmbet. Era tocmai momentul în care fotograful evreu îmi culegea imaginea din tinereţe.
De câte ori mă întorc la fotografiile din tinereţe, mă întâlnesc cu imaginea unui om fericit în aparenţă, a unui om care cel puţin zâmbeşte în fotografii.
În studioul lui Bricioc n-am întâlnit niciodată politicieni. Când erau campaniile electorale, Bricioc era ascuns, era greu de găsit. Nu răspundea la telefon. Cu alte cuvinte, refuza să fie un manipulator prin fotografie. Şi atunci m-am întrebat adesea din ce trăieşte. Pentru că trăia bine. Avea cele mai tari aparate. Cea mai tare aparatură de studio pentru fotografie. Apoi, într-o zi, am aflat secretul. Armate de adolescenţi îl căutau să se fotografieze. A devenit peste noapte creatorul albumelor fotografice ale celor tineri, teribilişti şi învingători. El nu le arăta „Păsărica!”, precum fotograful evreu de la Borşa. Însă atunci când tinerii răsfoiau albumele cu adolescenţi, erau din cale-afară de veseli, de optimişti. Se întâlneau cu imaginea lor. Se îndrăgosteau de imaginea lor. Erau un fel de narcisişti.

Visul cu Rafael
Radu Bricioc este un fel de visător. Umblă după fotografie precum fetele frumoase după cel mai de calitate parfum. Fotografiile lui nu sunt niciodată rateuri. Pentru că îşi pregăteşte personajele pe care le fotografiază. Se întâlneşte cu ele, le ascultă povestea vieţii, le pune muzica preferată, le vorbeşte despre succesul vedetelor. El prin fotografie face un fel de studiu psihologic. Este îndrăgostit de baroc. Studioul lui are oglinzi din epoca barocă, are mobilier din lemn de nuc, are fundalurile adecvate pentru orice fotografie. Într-una din zile, în timp ce discutam în marginea unui pahar de whiskey japonez, mi-a povestit un vis. Se făcea că fotografiază trei modele, trei adolescente. Fotografiile trebuiau făcute sub o cascadă. S-a trezit cu cămaşa udă, ca şi cum ar fi fost într-un vis al lui Freud. Nefericit, se chinuia să realizeze imaginea celor trei graţii. Însă s-a bucurat în clipa în care i-am spus să acceseze pe Mr. Google pictura lui Rafael. Rafael are o pânză care se numeşte tocmai aşa: „Cele trei graţii”. Radu Bricioc este în căutarea acestor graţii. Este în căutarea modelului ideal. Încearcă să nu se lase păcălit de fotografie şi să surprindă în fiecare imagine sufletul celui care a venit în faţa lui să se fotografieze.