Duminică, 25 septembrie a.c., Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte pe cel mai important Mitropolit al ei, Antim Ivireanu, Mitropolit Martir, o personalitate complexă: tipograf, arhitect de lăcaşuri sfinte, predicator inegalabil, poliglot, caligraf şi sculptor, un spirit filantropic. El ne-a lăsat „Didahiile”, o operă omiletică de mare impact, atât oratoric, cât şi duhovnicesc, care cuprinde 28 de predici rostite ca arhipăstor şi alte 8 cuvântări în afara sărbătorilor religioase. A ctitorit în Bucureşti mănăstirea care îi poartă numele: Mănăstirea Antim. Pentru toate câte le-a făcut în Slujba Bisericii Ortodoxe Româneşti, Mitropolitul de origine georgiană a fost trecut în rândul sfinţilor în 21 iunie 1992.
S-a născut în 1650, în Iviria, Georgia de azi, din părinţii Ioan şi Maria, care i-au dat la botez numele Andrei. A ajuns, în tinereţe, rob la turci, în Constantinopol, unde a învăţat limbile greacă, arabă, turcă, sculptura, pictura şi broderia. La vârsta de 30 de ani este adus în Ţara Românească de domnitorul Constantin Brâncoveanu, unde învaţă meşteşugul tiparului, de la episcopul Mitrofan, iar după un an se călugăreşte şi este hirotonit ieromonah. Ajunge egumen al Mănăstirii Snagov şi tipăreşte, cu ajutorul călugărilor, 14 cărţi, din care 4 în limba română. În primii ani ai secolului al XVIII-lea tipăreşte alte 15 cărţi, pentru trebuinţe bisericeşti. Între 1705 şi 1708 este episcop de Râmnicu Vâlcea, unde întemeiază o tipografie, în care tipăreşte alte 10 cărţi, din care 7 în limba română. Între 1708 şi 1716, este mitropolit al Ţării Româneşti, funcţie care îi permite să înfiinţeze mai multe tipografii, cu care tipăreşte încă 19 cărţi, din care 12 în limba română. Astfel, la început de secol al XVIII-lea, Mitropolitul Antim Ivireanul tipăreşte 63 de cărţi, 38 de el personal, din care 21 în limba română, iar celelalte pentru ortodocşii din Antiohia, în limba arabă, pentru cei de limbă greacă sau pentru cei din Georgia, lucru de mare importanţă pentru cultura română a acelor vremuri. El a trimis pe ucenicul său tipograf, Simion Ştefan, să tipărească la Alba Iulia, cărţi pentru românii din Ardeal. Să ne aducem aminte că în 1714 domnitorul Constantin Brâncoveanu primeşte moarte mucenicească, împreună cu cei 4 fii ai săi şi sfetnicul Ianache Văcărescu, pentru că nu au vrut să renunţe la religia ortodoxă şi să treacă la islam. În 1716, deci după doi ani de la acest martiriu, Mitropolitul Antim Ivireanul este întemniţat, din porunca primului domnitor fanariot, din carierul Fanar din Turcia, care cere Patriarhului Constantinopolului ca Mitropolitul Antim Ivireanul să fie caterisit, lucru pe care Patriarhul îl face, iar apoi, în miez de noapte, „cu carul”, ca să nu afle credincioşii, care se puteau răscula, a fost trimis în surghiun la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. N-a mai ajuns la Mănăstirea de surghiun, pentru că, pe drum, sigur tot din ordinul domnitorului, este omorât de ostaşi, primind, astfel, şi el moarte mucenicească din cauza credinţei. Nici mormânt nu are, pentru că ostaşii l-au aruncat în rîul Tunigia de lîngă Adrianopol. După cum spune pr. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, sentinţa de caterisire a fost suspendată de Sinodul Patriarhal prin patriarhul ecumenic Athenagoras abia la 8 martie 1966!
Păstor, foarte bun predicator şi un patriot român înlăcărat, deşi de alt neam, lui Antim Ivireanul îi revine marele merit de-a fi introdus pentru totdeauna limba tomână în slujba bisericească, desăvârşind ceea ce începuse Matei Basarab, prin tipicul în româneşte, şi Şerban Cantacuzino, prin textele Biblice, el fiind traducătorul Sfintei Scripturi în limba română. Prin tipărirea cărţilor de slujbă religioasă în limba română, Antim Ivireanu contribuie la făurirea limbii liturgice româneşti, care dăinuie până în ziua de azi, aproape aşa cum a făcut el traducerea. Netraduse de Mitropolitul Antim Ivireanu au rămas decât Mineele, Triodul şi Penticostarul. Deci, limba liturgică românească are o vechime de peste 300 de ani, lucru care trebuie reţinut de fiecare român.
