Să plângi pentru ţara ta e o stare sau un gest de maximă emoţie ori de maximă durere ce nu cred că pot fi puse sub semnul îndoielii. Când, zilele trecute, l-am văzut lăcrimând pe Excelenţa Sa Hussain Sinjari, ambasadorul Irakului în România, am fost pe cât de uimită, pe atât de emoţionată. Dilematici şi mult prea flexibili, cum suntem noi cei situaţi prin firea istoriei între Orient şi Occident, aproape nu ne vine să credem când cineva plânge de dragul şi de suferinţa ţării sale. A trecut abia o zi de la această întâlnire şi sâmbătă dimineaţa, ambasadorul Franţei în România, Excelenţa Sa François Saint-Paul, vorbea printre lacrimi de tragedia de la Paris, de durerea Franţei. A trebuit să modific acest text ce se referea doar la ambasadorul irakian. Istoria contemporană ne dă lecţii tragice.
Când un bărbat izbucneşte în plâns la veştile emoţionante şi dureroase din ţara sa – câţi au fost luaţi prizonieri, câţi au fost eliberaţi, cine a murit, cine s-a salvat, cum a fost eliberată o zonă, un munte, un oraş – cu certitudine o intensă sinceritate şi o imensă durere iscă lacrimile. O astfel de probă de fidelitate ne uimeşte, cred, fie şi pentru că n-am văzut lacrimi de dragul şi de durerea României la politicienii noştri – aleşi! – preocupaţi, unii, mai ales să-şi legifereze salarii cât mai mari şi pensii speciale, chiar dacă acestea vor devaliza financiar ţara în următorii ani. Nu un suport legislativ menit să democratizeze instituţiile, să ridice standardele de viaţă ale cetăţenilor ei, ci cum să uzeze de postura de avantajaţi care „ne fac legi” (spunea Eminescu) îi frământă pe unii.
Când războiul e/a fost contemporan cu tine, când lumea ta a trecut recent prin iadul exploziilor, al uciderilor, plângi căci te dor suferinţele ce ţi-au sfâşiat ţara, regiunea ta, oraşul tău, munţii tăi. Plângi căci ai pierdut prieteni şi fraţi, plângi la suferinţa alor tăi, dacă eşti un om autentic, viu şi devotat. Şi, evident, tresalţi de bucurie când viaţa îţi dă motive, când ţara ta este prosperă, inclusiv prin contribuţia ta. Acesta e, cred, gestul emblematic al celui devotat patriei sale, inclusiv al diplomatului – un consul sau un ambasador – care o reprezintă peste hotare.
Fiindcă intercunoaşterea şi comunicarea sunt liantul cooperării diplomatice, iar vizitele ambasadorilor străini în teritoriul ţării de rezidenţă – un principiu al diplomaţiei, Excelenţa Sa Hussain Sinjari a fost actorul principal în Conferinţa Cultură, civilizaţie, diplomaţie în relaţiile româno-irakiene, de la Biblioteca Judeţeană Petre Dulfudin Baia Mare. Momentul a fost o delectare culturală şi istorică în faţa unei săli pline până la refuz, dar şi o lecţie de sinceritate şi devotament primită de noi, cei care, în avântul democratizării atitudinilor, aproape uităm cuvintele patrie, patriotism şi suferinţele celor ce au murit pentru libertatea de azi.
Prezenţa la Baia Mare a Excelenţei Sale, Hussain Sinjari, recent acreditat la Bucureşti, ne-a favorizat o binevenită interferenţă de opinii şi o mai detaliată cunoaştere a problemelor lumii orientale. Vorbitor de limbă engleză şi germană, format la şcoli europene de elită, Domnul ambasador e un spirit analitic, cooperant, cu viziune şi obiective clare în reconstrucţia realaţiilor dintre România şi Irak. Intervenţia Domniei Sale în cadrul conferinţei a prilejuit un moment de intensă emoţie, copleşind până la lacrimi publicul. Dacă noi ne-am arătat captivaţi de vechimea şi celebritatea culturii orientale, de Grădinile Semiramidei, de temple şi de zeităţile ce-au atins în vechime acel pământ edenic în care s-a dat startul lumii, Excelenţa Sa a schimbat registrul argumentaţiei supunând atenţiei prezentul ţării Sale, frământările ce macină azi Orientul, conflictele interne, cauzele şirurilor de refugiaţi ce iau cu asalt Europa. Disponibilităţile economice ale României şi frumuseţea plaiurilor noastre l-au impresionat pe Dl ambasador, Munţii Maramureşului i-au amintit de munţii ţării natale, Kurdistan. După ce a ascultat cu atenţie şi reverenţă diplomatică intervenţiile gazdelor, pe un ton calm, rar şi persuasiv, D-sa a relatat că doar cu o zi înainte fuseseră eliberaţi de grupuri teroriste munţii, regiunea şi oraşul natal Sinjari. Înaltul diplomat a izbucnit în lacrimi, iar emoţia a copleşit sala, amuţind câteva clipe orice respiraţie, într-o complicitate de sentimente şi o vibraţie la unison a inimilor. S-a lăsat o tăcere rară, dintre acelea care se instalează uneori, câteva clipe, la un curs sau la o conferinţă, când cuvintele ce fâlfâie deasupra capetelor ating inimile.
Această pildă de devotament şi dedicaţie m-a făcut să realizez cât de mult este de lucrat în plan diplomatic şi spiritual la armonia lumii, la tămăduirea rănilor omenirii de pe glob, când vrem o lume globalizată, nu la adâncirea lor. Orientul trebuie primit la masa trativelor, nu jucat pe tabla de şah a istoriei. Orientul are nevoie de sprijin, de parteneriate, de consultanţă paşnică. Agresivitatea în lume e semnul suferinţei şi al crizei. Diplomaţia trebuie şi poate să diminueze aceasta.
După numai o zi aveam să aflu, încă o dată – mai era oare necesar? –, că indiferentismul, neîncrederea, fanatismul, absenţa vigilenţei produc răni de nevindecat şi devin factori emergenţi ai unor conflicte şi suferinţe viitoare. Sâmbătă dimineaţa, Excelenţa Sa, François Saint-Paul, ambasadorul Franţei în România vorbea printre lacrimi, cu o mină transfigurată de durere, despre tragedia de la Paris. Reitera gestului ambasadorului irakian din sala Bibliotecii Judeţene “Petre Dulfu”. Situaţia de la Paris era extrem de gravă, iar inamicul acelaşi. Am înţeles că în istoria popoarelor apar momente atât de dureroase, pe care nicio altă reacţie decât plânsul nu le poate exprima mai bine. Prin urmare, nu mi se pare nepotrivit când un bărbat plânge de durerea ţării sale, nu mi se pare un gest facil, nici desuet, nici jucat.
Să plângi pentru ţara ta e o asumare gravă a momentelor de care, traversând prin istorie, suntem responsabili, suntem implicaţi în ele, suntem actorii lor. Lacrima măsoară devoţiunea pentru o cauză de care, uneori, din prea mult confort şi bunăstare, din indiferenţă sau comoditate am putea uita. Mă înclin în faţa celor care plâng în aceste zile pentru ţara lor şi le împărtăşesc durerea. (Prof. dr. TEREZIA FILIP)
