120 de ani de la întemeierea Coloniei de Pictură de către Hollósy Simon în Baia Mare

0
1096

Acum 120 de ani, în mai 1896, comunitatea oraşului Baia Mare făcea un gest de mare nobleţe şi spiritualitate care şi-a dovedit consistenţa în timp. A primit grupul de artişti münchenezi conduşi de Hollósy Simon curtanţi ai şcolii sale de pictură, care au acceptat invitaţia şi doreau constituirea unei colonii de vară de pictură în Baia Mare, unde să-şi continue activitatea practică.

Era deja o practică în Europa cu cele 30 astfel de colonii.
Prestigiul oraşului era prin faima aurului şi argintului scos şi prelucrat apoi de aurari şi argintari, domenii ce dezvoltau arta frumosului, a esteticului, dar şi prin târgurile sale şi deschiderea economică. Totuşi era o comunitate relativ mică, dar prosperă, care îşi căuta o nouă identitate, printr-un impuls care să fascineze şi să ducă spre europenizare. În acest sens aveau nevoie de o conexiune modernă pe care au intuit-o în artă. În această viziune era nevoie de un centru artistic de prestigiu care asigura libertatea de gândire şi expresie, un centru european dincolo de prejudecăţile interesate din Imperiul Austro-Ungar, ale Vienei şi Budapestei.
München-ul, capitala Bavariei, s-a dovedit acel focar care a iradiat puternic prin valoroasele sale şcoli de pictură, prin artiş­tii din diferite zone, prin profesorii şi ideile promovate şi contactele cu marile centre, şi mai ales cu Parisul.
A fost nevoie şi de un artist cu vocaţie, un artist mentor, capabil să fascineze, un creator de şcoală de pictură, un artist care se depăşeşte dedicându-se şi celorlalţi şi nu mai puţin important, unul care să-şi aibă rădăcinile părinteşti din zonă.
Acesta a fost un artist de 38 de ani, Hollósy Simon, cu origini armeneşti, mama Anna Maly dintr-o familie de intelectuali, şi româneşti (moldoveneşti) bunicul Crăciun Corbul şi tatăl Simeon Corbul care în 1850 îşi schimbă numele în Hollosy – Corbul. Vor locui şi în Gherla apoi se mută în Sighet unde vor continua dezvoltarea activităţii de comercianţi. Născut în 1857 în Sighet îşi începe studiile în localitate, pe care le continuă la Budapesta, studii comerciale, dar cochetează şi cu studii de pictură. Abandonează însă cariera comercială pentru a urma Academia de Belle-Arte din München, între 1878-1882, oraşul în care se va stabili definitiv. Talentul şi prestigiul său în creştere îl vor duce la înfiinţarea în 1886 a Şcolii particulare de pictură la 32 de ani. Aceasta va fiinţa până în 1918, la moartea sa, fiind urmată de aproximativ 2.000 de cursanţi, inclusiv de băimărenii Al. Ziffer, J. Thorma, Reti.
Aceste prime condiţii s-au mulat pe hotărârea comunităţii, a consilierilor şi în special al primarului Oliver Turman. Aceştia lansează o invitaţie în 1895 ca să fie pusă în practică în anul următor, 1896, sub forma unei colonii de pictură cu durata de 5 luni, mai – septembrie/octombrie. Primăria punea la dispoziţie un teren cu o construcţie (mai degrabă un şopron) în zona nordică, între râul Săsar şi Dealul Florilor.
Astfel, grupul de artişti în număr de 20 sub penelul de maestru a lui Hollósy Simon se deplasează de la München în Baia Mare la începutul lunii mai 1896, începând unul dintre cele mai frumoase proiecte culturale care, în viziunea conducătorilor băimăreni trebuia să dea oraşului o tentă europeană dar şi una turistică.
Prin intermediul lui Raoul Şorban, istoric şi critic de artă, care consemnează în lucrarea O viaţă de artist între München şi Maramureş, o mărturie a unui martor, aflăm detaliile începutului de drum…
1896: HOLLÓSY ÎN BAIA MARE. (După relatarea unui martor ocular.) Era în 1896. În noaptea spre 6 mai, trenul personal se îndrepta spre Satu Mare. Pe băncile înguste şi incomode se înghesuia o companie formată din oameni tineri, copleşiţi de somn şi frânţi de oboseală; erau în jur de douăzeci, împrăş­tiaţi în compartimentele unui vagon de clasa a III-a… Veneau de la München şi călătoreau către Baia Mare. Pe culoarul vagonului, un bărbat tânăr, cu părul ca pana corbului, arunca priviri iscoditoare în compartimente: să vadă dacă tinerii au suficient loc pentru a se întinde şi dormi. El însuşi abia dacă se aşezase câteva clipe în cursul nopţii. Părea stăpânit de neliniştea ce prevesteşte, cu înfrigurare, o schimbare esenţială a destinului. Prin fereastra vagonului scruta noaptea înstelată, vălul ei aşternut deasupra câmpiei nesfârşite, păstrând mută taina viitorului.
Bărbatul acesta, care măsura lungimea culoarului cu paşi şovăielnici, era Simon Hollósy, maestrul münchenez, beneficiind de o mare reputaţie şi de stima pictorilor tineri. În primăvara acelui an, băimărenii îl invitaseră pe Hollósy împreună cu întreaga lui şcoală din München, într-o formă oficială, în oraşul lor pentru lunile de vară, deşi deocamdată nu erau în măsură să-i ofere, în afara frumoaselor privelişti şi a unei inimoase ospitalităţi, – nimic altceva decât biletele de călătorie de la graniţa Austro-Ungariei până în Baia Mare şi retur pentru patruzeci de persoane, precum şi un atelier destinat şcolii, în parcul oraşului, transformat dintr-un şopron.
Hollósy nu fusese niciodată în Baia Mare şi nici nu cunoştea acolo pe nimeni în afara celor doi foşti elevi ai săi: János Thorma şi István Réti. Acestora le revenise sarcina de a pregăti călătoria maestrului şi a şcolii sale. Atât Hollósy, – care la München era înconjurat de o tabără din ce în ce mai numeroasă de admiratori, fără ca acasă să fi fost cunoscut cât de cât, – ca şi elevii săi münchenezi, şi alături de aceştia cei doi pictori tineri băimăreni, se aflau sub stăpânirea unei emoţii puternice, iscată de caracterul insolit al acestei „expediţii”.
Schimbând trenul în Satu Mare, compania îşi continuă drumul spre Baia Mare cu vicinalul someşan. După Seini, când dealurile cu vii începuseră a se înşirui pe lângă calea ferată şi Someşul se zărea lucind printre salcii şi tufe de răchită, mai apoi când apăru panorama spectaculoasă a impozantelor dealuri băimărene, învăluite de fumul albastru al topitoriilor în perspectiva orăşelului medieval cu tunuri vechi şi case cu acoperişuri ţuguiate în spatele cărora se desfăşura evantaiul munţilor totuşi masivi şi totuşi blânzi, cu silueta capricioasă a Gutâiului, acoperit încă de zăpadă – a pierit orice urmă de oboseală.
Pe peronul gării, cu aspect de haltă, aştepta primarul oraşului, Oliver Turman, în fruntea unei delegaţii şi a unui grup de curioşi. Toate privirile erau aţintite asupra lui Hollósy, care tuturor li se păru tânăr şi prea tuciuriu. De la gară, un convoi de trăsuri a transportat compania lui Hollósy şi membrii delegaţiei în grădina Cazinoului, unde primăria a oferit un dejun. Trăsurile s-au îndreptat apoi spre parc, pentru ca Hollósy să-şi inspecteze „atelierul”. Când birja lui a ajuns în piaţa oraşului, el a fost aclamat de către un grup de entuziaşti.
Réti avea să remarce că Hollósy nu a reacţionat cu demnitatea cuvenită, „îşi ieşise aproape din fire”, azvârlidu-şi pălăria printre manifestanţi. De altfel, observă Réti, pe interlocutorul lui Hollósy îl şi uluiseră deja frazele stranii, ciudat sacadate, cu întorsături neauzite, ale maestrului.
Atelierul destinat şcolii era un şopron podit, confecţionat din scânduri bătute în cuie, având trei ferestre înspre nord, prevăzute cu tăblii de lemn. Dar şopronul se afla în mijlocul unui peisaj înflorit de primăvară: castanii uriaşi pe coama dealului erau asemenea unei cununi de frunziş verde strâns asupra unei pajişti zâmbitoare; mai jos şi pe dealurile din faţă – pomi cu flori roz şi albe sub un cer pe care pluteau, ca o turmă de miei, norii mărunţi şi lânoşi. La întrebarea cam îngrijorată a unui localnic dacă atelierul va corespunde necesităţilor şcolii, Hollósy a răspuns: „cocină de…”, adăugând îndată „… va deveni când îl vom lua noi în primire”. Unul dintre cei de faţă aproape a leşinat când a auzit începutul acestei fraze, dar nici ceilalţi nu prea puteau pricepe un mod atât de ciudat de a manifesta încântarea – ne informează insinuant cronicarul, cu câteva decenii după consumarea evenimentului, când nimeni nu mai putea interveni pentru infirmarea ori atestarea unei asemenea relatări…
Peste timp Baia Mare a devenit un centru artistic european, însă pentru băimăreni rămâne savoarea acelei colonii de pictură care îşi are prestanţa şi mesajul ei statornicit de întemeietorul său pictorul Hollósy Simon.
Au fost cinci ani de belle-arte münchenez în Baia Mare până în 1901 când maestrul renunţă şi îşi deschide o nouă colonie la Teceu, în Maramureş. (Prof. Dan V. Achim)

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.