Nu ştiu exact cînd m-am întîlnit cu dragul de prieten Anton Tauf, dar îmi aduc aminte cînd i-am auzit pentru prima dată numele. S-a întîmplat cu darul vorbirii lui Nichita Stănescu într-o seară din studenţia mea bucureşteană. Şi totuşi ne-am întîlnit în teatru. La Teatrul Dramatic din Baia Mare, instituţie pe care a condus-o vreme de vreo şapte ani.
Ne-a antrenat în poezia lui Nichita în multe împrejurări. Celebru rămîne spectacolul – recitalul cu o imagine care mi-a rămas într-o proiecţie răscolitoare. În sala Teatrului, plină de lume, erau şi Dora Stănescu şi poetul Adam Puslojic. Pe scenă, actorul Anton Tauf a regizat şi a interpretat emoţia. Pe o măsuţă, o pînză albă. Un pahar gol. Actorul a turnat o sticlă de vin roşu care se revărsa peste umerii paharului rostind poemul lui Nichita: “eu nu sînt decît o pată de sînge care vorbeşte”. Apoi au venit celelalte versuri. Am plecat la Deseşti, în sala “Nichita Stănescu”. Cu prietenii Teodor Lazăr, Ion Bora, Ştefan Pop şi încă alţii care o bună perioadă au susţinut manifestări de rang cultural. Şi în Baia Mare, şi la Deseşti, Actorul ne însoţea cu bucuria că-l va întîlni pe bunul lui prieten. Doamne, ce lansări de carte făcea în foaierul Teatrului băimărean! Cu Adrian Marino, cu George Muntean, cu Adela Popescu. A provocat o întîlnire cu patronii de firme pentru a le explica măreţia Thaliei. Unii chiar au priceput. Eu îl preţuiesc pînă la marile lui personaje în care m-am regăsit ca spectator. Dar las pe cei pe care i-a îndrumat (tineri actori) ori de care a ascultat (regizori) să-şi spună părerea. Revista “Steaua” marchează momentul aniversar: împlinirea vîrstei de 70 de ani, de aici am cules aprecierile: “Personalitatea puternică a lui Anton Tauf, dublată de un farmec irezistibil, face din el un actor de excepţie. Plin de neastîmpăr, impunător şi frămîntat, năvalnic şi primejdios, artistul este interpretul laborios şi pasional, care fascinează publicul. Anton Tauf nu poate fi prins în chingile unui personaj cu o existenţă anostă. Împătimit iubitor al poeziei şi recitator fabulos, mai ales atunci cînd se dăruieşte creaţiei lui Nichita Stănescu – cu care seamănă izbitor – reînvie fascinaţia rapsozilor de altădată, investind-o cu strălucirea întelectuală a actorilor magici ai veacului lor.” (Eugenia Sarvari). “Anton Tauf este actorul – etalon al Naţionalului clujean în ultimele decenii. Cine poate uita interpretările sale memorabile, atît în repertoriul clasic, în piese de Shakespeare sau Moliere, dar şi în piese contemporane?” (Cornel Ţăranu). “Contagioasa personalitate a lui Anton Tauf, acest romantic trecut prin cea mai înaltă şcoală shakespeariană, pare a fi stăpînită de pasiunea şi obsesia lucidităţii (…) Anton Tauf iubeşte scena aşa cum nu poate fi iubită decît primejdia.” (Mihai Măniuţiu). “Pentru mine, pe ecranul memoriei afective şi culturale, Anton Tauf rămîne undeva, pe podiumul înalt al respectului şi al preţuirii profesionale, logodit cu harul dumnezeiesc şi cu Providenţa în roluri inconfundabile.” (Ion Parhon). “Pentru mine, domnul Anton Tauf este şi va fi întotdeauna Antoniu (Tauf) de la personajul shakespearean pe care l-a interpretat inegalabil (sub bagheta lui Mihai Măniuţiu, avînd-o ca parteneră briliantă pe Gina Patrichi.” (Ruxandra Cesereanu). Da, Ion Parhon spunea că Tauf este un actor cît o legendă. Eu mă alătur marilor spirite ale scenei care i-au apreciat marele har, şi spun simplu: da, legenda este lîngă noi. Şi de la noi. Ce pot să-ţi dărui, ţie, stelarule de prieten? Cum spunea actriţa Irina: un vers aspru, nescris, de Nichita …
Nichita Stănescu
(Către Anton Tauf)
I
Redevenise om, căzuse-n sine însuşi
cum picătura păcii-n gura de copil,
mai cercetîndu-şi şi nevăzîndu-şi plînsu-şi
al florilor din luna lui April.
Se mirosea pe dinlăuntru
cu maţe şi ficaţi şi inimi,
Doamne! striga copilul
iar Dumnezeu de după inimă îi răsărea
cum luna de după orizont.
II
Linie, tu, dreaptă pe unghiul numit
insulă de om
ce mari mai sunt munţii, împietrită,
tu, singurul cel moale
străbaţi un val oprit
tu, inimă ce baţi într-un trup
ce duh surîs, ce duh zîmbit
în centrul unui trup!
O, Nausicaa, tu,
O, Nausicaa, tu.
III
Ce pocale pline cu îngeri sunt îngerii
din aripă curge numai o aripă
din zbor curge numai un zbor.
Oh, însetaţilor
Oh, frumoşilor
voi, sîngerii
luaţi-l şi luaţi-l pe acest bărbat trecător
Beaţi-i osul frunţii şi şaua turcească
capul lui cel retezat
de dulcea limbă românească.
Întindeţi-l pe jos, călcaţi-l ca pe-un drum
în roţi şi în copite
şi-n tălpile neargăsite
ale secundei de acum
cînd tocmai ca Maria eu mi-l trag la piept
şi-i smulg picioarele din pălmi
ovalul orizontului făcîndu-l drept
schimbîndu-i rugăciunea în sudălmi
Antoane, Tomo, vino, pune mîna
şi vezi că este!
Actorul despre poet
“Au mai trecut nişte ani, am venit la Cluj. Fireşte că nu se putea spune Nichita pe scena Teatrului Naţional şi mai ales de către un actor ciudat, tânăr. Mă împrietenisem pe atunci cu un cronicar de teatru, Mircea Ghiţulescu, care fusese numit director la Teatrul de păpuşi. Mi-a propus să fac spectacolul Nichita la el la teatru. Se numea Când sinele cu sine. Au venit oameni şi din Bucureşti, din Cluj şi spectacolul a făcut un fel de vogă. Într-o zi, Mircea m-a anunţat că vom merge cu spectacolul la Bucureşti, că îmi face acest cadou. Am jucat la Teatrul Nottara, la Sala Studio. În sală au fost Ion Manolescu, Sorin Dumitrescu, oameni importanţi şi speciali. Am mers împreună cu Mircea la Nichita să îi lăsăm invitaţia, dar, el care niciodată nu avea uşa închisă la apartament, de data asta era închisă. Cum nu ne-a răspuns nimeni, am băgat invitaţia pe sub uşă. Nu a venit la spectacol, dar toţi prietenii lui, scriitori, poeţi au fost. Sorin Dumitrescu mi-a spus mai apoi că, imediat după spectacol s-a dus la Nichita şi l-a certat că nu a venit la spectacol. Nichita, şi îi dau perfectă dreptate, nu a venit pentru că era cu o femeie. Au venit împreună la Casa Scriitorilor unde eram şi noi. Am petrecut o seară şi o noapte absolut speciale. În felul lui şi-a cerut iertare. Ne-am întâlnit pe nu ştiu ce resorturi. S-a legat ceva între noi doi care nu era zgomotos. Neîndoios, când mergeam la Bucureşti, cu el îmi făceam veacul. Am învăţat enorm. Între doi oameni care se respectă şi care se admiră în felul lor şi tăcerea e tăioasă. Era genul de om care îţi dădea impresia că nu respiră. Când se trezeşte îşi bagă degetele în priză şi aşa trăieşte toată ziua. Adică trăia la o imensă intensitate intelectuală şi de toate felurile. Cei care se aşezau la masă cu el nu rezistau mult. Cred că nu ştia să vorbească banalităţi, deşi vorbea despre orice. În afară de a fi un poet ieşit din comun, era şi un tip absolut genial. Dacă am pus mâna pe un geniu, acela era Nichita. Era şi un extraordinar făuritor de limba română. Brusc avea alte faţete cuvântul, căpăta tensiune. Spre final nu mai putea să scrie, avea tot timpul pe masă nişte hârtii imense, şi îi dicta Dorei. Vorbeam tot felul de lucruri şi brusc se ridica de la masă şi începea să dicteze. Când se culca toată lumea, rămâneam doar noi şi, când nu mai aveam forţă să vorbim, zicea „a venit momentul”. Luam câte o hârtie din aceea mare, închideam ochii şi cu creionul desenam capătul lumii. Apoi analizam. Toate astea se întâmplau în garsoniera lui prăpădită din Piaţa Amzei. Dora şi amicii lui s-au luptat foarte mult ca să îi obţină o casă. Într-o noapte, am primit un telefon de la el pe la trei dimineaţa. Mă anunţa că are în sfârşit o casă nouă şi că la mansardă este o cameră special pentru Toni. Nu a apucat să se bucure de casă. Cineva a aflat de ea şi a luat-o. Nu dau nume, persoană importantă.” (Anton Tauf)
Aceala sprincenat nu estem cumvatealea tovul de la SCINTEIA LUI CEușescu ?