Jocurile olimpice de vară din Brazilia s-au încheiat după 16 zile de întreceri sportive. A fost prima ediţie la care Comitetul Internaţional Olimpic a luat măsuri cît de cît serioase de eliminare a sportivilor dopaţi înainte de competiţie. De ani şi ani, sistemul de control este depăşit şi nu reuşeşte să cureţe sportul mondial de substanţele interzise. Statele acordă premii mari pentru cucerirea de medalii olimpice, iar sportivii sînt tentaţi să înşele. Jocurile Olimpice se transformă de la o ediţie la alta într-un concurs pe bani, iară nu pentru cununa de lauri a învingătorului, aşa cum au gîndit cei 100 de iniţiatori în secolul al XIX-lea.
Situaţia n-ar trebui să continue în acest fel nebulos, suspiciunile de dopaj generalizat sînt prea pregnante, acum se vorbeşte deschis despre dopajul organizat la nivel naţional, acuzate fiind federaţiile sportive din anumite ţări din Estul Europei. Din păcate, sportivii români au căzut şi ei în această plasă a înşelăciunii. Halterofilii, caiaciştii şi atleţii au avut probleme cu meldonium şi alte stimulente fizice. Un halterofil kyrgyz a fost depistat cu stricnină, cu ajutorul căreia a cucerit medalia de bronz (i-a fost retrasă).
Concurenţa este uriaşă, iar învingătorii iau totul. Ceilalţi, nimic. Echipa de spadă a României a cucerit medalia de aur la Rio, premiul fiind de 70.000 de euro pentru fiecare sportivă, un autoturism de 20.000 de euro oferit de Renault, plus renta viageră de un salariu şi jumătate mediu brut pe economie. Alte ţări, mai bogate decît noi, oferă sume mult mai mici ca premii, deoarece acolo statul este realmente separat sau aproape separat de sportul profesionist (Germania, Marea Britanie, SUA, Australia) – aşa ar trebui să fie şi în celelalte ţări din lume. Rusia, Spania, Italia – acordă premii foarte mari, de circa 100.000 euro pe medalie. Este clar că sportivii vor face orice pentru a obţine una, cu riscul să-şi distrugă sănătatea, integritatea fizică, cinstea. De fapt nu e vorba de simpe premieri, ci de recompense care alterează comportamentul psihologic al sportivilor.
Jocurile olimpice au transformat sportul modern, astăzi toată lumea participă la concursuri ca telespectator, piaţa media este dominată în această perioadă de ştiri despre victorii şi înfrîngeri, din culise şi de pe arene. Spectacolul uman este total, oscilează între bucuria victoriei şi lacrimile înfrîngerii. Cu toţii tindem, aşa e făcut omul, să creadă doar în victorie. Cel învins are parte doar de un amestec de compasiune şi milă. Performanţa este demnă de laudă, iar contraperformanţa trebuie criticată.
Drepturile de televizare se ridică la suma de circa 4 miliarde de dolari, la care se adaugă sponsorizări de 1 miliard de dolari, bani administraţi de CIO. Comitetele olimpice naţionale din cele 205 state ale lumii sînt susţinute de la bugetul public, între CIO ca organizaţie nonprofit şi state se instaurează un pact greu de înţeles, dar cu efecte vizibile. Sportul este din ce în ce mai afectat de această criză a rezultatelor. Sportivitatea este înlocuită de lipsa de fair-play, de violenţă fizică şi verbală.
Antrenorii şi competitorii pătimaşi se războiesc, îşi dau lovituri sub centură, se ciocnesc cap în cap, îşi rup degetele, îşi fracturează membrele. Totul, pentru a obţine bunuri materiale, plăceri, demnităţi şi putere… La fel ca pe tărîm politic, lupta în sport este dură, nu există loc pentru omenie. Confruntarea elegantă nu mai este posibilă, rivalităţile dintre competitori manifestîndu-se în feluri absurde, ce degradează şi aduc ruşine fiinţei umane.
Sportivii care cuceresc aurul olimpic şi primesc în palmă atîta bănet riscă să-şi piardă interesul pentru sport, condiţiile de viaţă sportivă şi antrenament zi de zi nu sînt uşoare, şi să se retragă din activitate, pentru a beneficia de renta viageră. După o carieră de sportiv încununat cu un titlu european, mondial sau olimpic, aceste sume de bani vin să recompenseze talentul şi munca. Dar oare cei care n-au obţinut o medalie olimpică, ci locul 6 sau 26, oare ei nu merită nimic? După actualele legii ei nu primesc nimic. Ne gîndim şi la sportivii accidentaţi, obligaţi să-şi încheie cariera şi să se angajeze ca muncitori – şi asta înseamnă viaţă grea de sportiv, dar de aceşti oameni lumea nu se îngrijeşte. De aceea lupta pentru rezultate este pe viaţă şi pe moarte, ceea ce duce de regulă la evaziune de la morala sportivă. Sportul este incompatibil cu seringa!