Prin tratatele de pace de la Paris din 1919-1920, zona de nord a Maramureşului istoric (cu 98 localităţi, dintre care patru erau curat româneşti – cu 10.714 locuitori), a fost cedată Cehoslovaciei, iar cea din stînga Tisei (cu 59 localităţi şi 161.575 locuitori, din care 93.007 erau români, 21.406 ucraineni, 28.999 maghiari, iar restul germani etc.) a rămas României.
1. „De la Nistru pînă dincolo de Tisa”
Prezenţi la Marea Adunare a Unirii de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, delegaţia românilor din dreapta Tisei a strigat în faţa tribunei şi a episcopului ortodox Miron Cristea că ei vor unirea cu România Mare nu potrivit Doinei lui Eminescu „De la Nistru pîn’ la Tisa”, ci „pînă dincolo de Tisa”! O dorinţă pe veci nerealizată.
În 26 mai 1919 delegaţia apşenilor din dreapta Tisei s-a întîlnit la Carei cu suveranii României Mari – regele Ferdinand şi regina Maria, aflaţi la prima lor vizită în Ardeal. A doua vizită în Maramureş a „întregitorilor” suverani, însoţiţi de o selectă suită regală, a fost în 22 iulie 1923, după încoronare, cînd, trecînd peste Gutîi de la Sighet, au poposit şi în Baia Mare.
La Carei, diacul Michael Marina din Apşa de Jos a rostit, în faţa suveranilor fondatori ai Marii Românii, una dintre cele mai fascinante cuvîntări, cerînd, cu lacrimi în ochi, ca românii din cele patru comune apşene să nu fie părăsiţi. Cum arată dr. Mihail Marina în memoriile sale (Pagini alesei, Eikon, 2013, p. 193), suveranii au rămas profund tulburaţi de compararea Maramureşului cu o frunză a cărei nervură principală este Tisa. Prin fixarea frontierei pe rîu s-a zdruncinat grav echilibrul economic al judeţului.
Mai tîrziu, diacul Marina le-a spus, la Bucureşti, academicianul Nicolae Iorga şi poetului Octavian Goga: „Dacă conducătorii României întregite ne-au lăsat în ţară străină, vrea ca cel puţin clopotele (comandate de diac) SĂ NE CÎNTE ROMÂNEŞTE şi de acea vrem să le ducem de la Bucureşti”.
2. Corifeii unionişti din Maramureş
Dorinţa de unire a Maramureşului cu România Mare a fost idealul de veacuri al românilor din acest ţinut legendar, care a dat Moldovei pe întemeietorii ei – voievozii Dragoş şi Bogdan. Fruntaşii acestei dorinţe nemărginite au fost, în 22 noiembrie 1918, cei care au constituit Sfatul Naţional, avînd ca preşedinte pe dr. Vasile Chindriş (1881-1946), cu doctorat în drept luat la Berlin, ales şi preşedinte al ASTREI sighetene în 1914. El a condus administraţia judeţului, pregătind condiţiile pentru instaurarea administraţiei româneşti în aprilie 1919. Cel de la care a pornit iniţiativa constituirii Sfatului Naţional a fost părintele greco-catolic Simion Balea, originar din Ieud, preot în Săpînţa, care „cu crucea-n frunte”, a dat semnalul de împlinire a „visului milenar” al maramureşenilor.
Între circa 20 de corifei, luptători pentru Unire, dr. Mihai Marina (în cartea Maramureşeni, portrete şi medalioane, Editura Dragoş Vodă, 1998, p. 251-295) îi pomeneşte pe dr. Titu Doroş (1880-1921), redactor, împreună cu dr. Vasile Chindriş, al primei gazete româneşti din Maramureş, Sfatul. Acesta a fost unul dintre cei mai activi membri ai generaţiei Unirii, care a pregătit populaţia Maramureşului pentru împlinirea visului mult dorit. Între conducătorii unioniştilor s-au aflat prof. dr. Gheorghe Bilaşcu (1863-1926), ctitorul stomatologiei româneşti; prof. dr. Alexandru Ciplea (Ţiplea), care a predat la Academia Greco-Catolică din Cluj, autor al unor cărţi ca Problema Episcopiei Maramureşului, Săraca ţară a Maramureşului etc., un proeminent cărturar; Ioan Bîrlea (1883-1969), teolog şi folclorist, autorul volumelor Balade, colinde şi bocete din Maramureş şi Cîntece populare din Maramureş, care l-a avut „naş onorific” la căsătorie pe acad. Nicolae Iorga, însoţitorul muzicianului şi compozitorului Béla Bartók şi Tiberiu Berdiceanu în culegerea cîntecelor populare din Maramureş; Alexandru Cuza Anderco (1869-1949), ales 25 de ani primar al Borşei, donatorul a 100.000 de coroane pentru editarea Sfatului, constructor din bani proprii şi a primului Cămin cultural din Maramureş; prof. Mihai Şerban care, după Unire a renunţat la catedra universitară, venind în 1920 la conducerea Liceului „Dragoş Vodă” din Sighet, pe care a slujit-o cu vrednicie peste 20 de ani.
Din generaţia tînără a unirii, celebru a rămas „studentul” Ilie Lazăr, fost ofiţer de rezervă în armata austro-ungară, care a înălţat drapelul românesc, pe 27 noiembrie 1918, pe clădirea Universităţii din Cernăuţi, capitala Bucovinei. Venit în Maramureşul natal, Ilie Lazăr a participat la organizarea gărzii naţionale, la înfrîngerea bandelor bolşevice ucrainene în luptele de la Cămara-Sighet, capturînd circa 500 de bandiţi. Şi el a fost, ca delegat, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de acum 98 de ani.
3. Dezbinaţii politicieni de ieri, ca şi de azi
După cum scrie dr. Mihai Marina, „o bună parte din generaţia unirii a rămas pe scena vieţii publice maramureşene şi după 1 decembrie 1918, formînd cadrele administraţiei de stat româneşti, instalată în aprilie 1919”.
Ca şi în epoca post-ceauşistă, şi în Maramureş, după Unire au început dezbinările politice. „Politicianismul meschin şi miop a pătruns şi în Maramureş. Foştii tovarăşi de luptă, pentru aceleaşi idei de progres, au devenit adversari politici, care se înfruntau adesea cu violenţă, în goana după voturile care să le asigure un loc în parlamentul ţării”. Aceştia îşi „fundamentau propaganda pe promisiuni vagi care nu se realizau niciodată”. În cele 9 alegeri parlamentare de după 1920, Maramureşul a trimis în corpurile legiuitoare 36 de deputaţi şi 18 senatori, activitatea acestora pentru „interesul general al maramureşenilor” fiind ca inexistent. Aleşii se ocupau cu afaceri veroase în detrimentul populaţiei, interesîndu-se doar de „treburile strict personale, de familie şi de cumetrie politică”.
4. Eşecurile trufăşiei pe bani publici în proiecte iluzorii!
Năravuri şi moravuri vechi, „conservate” şi de politicienii postdecembrişti din Maramureş, palide feţe ale corifeilor unionişti de acum 98 de ani. De peste 20 de ani, parlamentarii şi prefecţii de Maramureş „construiesc”, în discuţii sterile, la mai multe pahare de horincă şi votcă cu vecinii din Transcarpatia, podul rutier, pe 4 benzi dintre Sighet şi Biserica Albă. Către sfîrşitul lui noiembrie, la P.F. Halmeu-Diakovo a avut loc o „moartă discuţia” între prefecţii de Maramureş şi Satu Mare, ministrul infrastructurii din Ucraina şi oficialii din Transcarpatia. Concluzia a fost constituirea unei COMISII DE LUCRU MIXTE şi demararea unui „plan comun de acţiuni” cu scopul „realizării proiectelor” la… paştele cailor! Aşa că nu putem avea nicio nădejde în astfel de comisii şi planuri! Podul rutier cu 4 benzi este proba eşecului lamentabil şi al altor proiecte transfrontaliere! Din trecut, prezent şi viitor!
Zecile de mii de lei din bugetele din ultimii 20 de ani au fost risipite în „n” studii de fezabilitate, măsurători topo şi geotehnice. Aceste sume ar trebui imputate demnitarilor trufaşi din jilţurile de conducere ale judeţului lipsiţi de simţul realităţii şi al posibilităţilor bugetare, pentru eşecul unor proiecte iluzorii. Toţi prefecţii din Maramureş de după 1995 sunt „aureolaţi” de tuşa penibilului acestor ruşinoase eşecuri.
