Mă întorc în timp, în vremea copilăriei, pentru a depune mărturie cum a fost Sărbătoarea Crăciunului într-o stare naturală. Când Dumnezeu parcă umbla cu Sfântul Petru prin sate, băteau la poarta vreunui creştin să ceară o noapte de mas. Imaginea aceasta, construită de un ascet vizionar, m-a urmărit până în ziua de astăzi.
Sporea nimbul luminos, divin, care se întrupa din sufletul oamenilor, izvodind troparul acelei Seri Sfinte. Pe lângă lumina cerească, acei oameni, seara, se priveau la faţă, la pâlpâirea unei lămpi cu petrol. Agăţată în Seara de Crăciun de cuiul cel mare din Meştergrindă, pentru a lumina toată încăperea. Încă din prima zi de Post, noi, pruncii, eram cuprinşi de o emoţie reţinută. Pentru Seara de Crăciun, colindele trebuiau învăţate.
În primii ani, colindam pe la ferestrele vecinilor. Mama ne îndemna s-o colindăm, neapărat, pe Maria lui Şomâtă. Era o familie mai singură. Stătea cu bătrânul ei bărbat, care purta plete unse, într-o casă mică, văruită în albastru, cu geamuri mici, cu roşteie. Era aşezată în furca uliţei. După colind, primeam colaci din făină de hrişcă. Erau atât de fericiţi bătrânii vecini că nu ne-ar mai fi lăsat să plecăm din casă.
Dar a venit şi vremea ieşirii de pe Uliţa Bisericii. Colo, pe la 10 ani, când am ieşit cu colindul în drumul ţării. Am intrat în alt grup de colindători, alcătuit din colegi de clasă. Ani în şir locul de repetare (învăţare) a colinzilor a fost la desfăcat porumb în şura unchiului Gheorghe a Birăiţei, un om cu vorba blândă, evlavios, cu o purtare de înţelept. Eram coleg de şcoală cu feciorii lui, Ion şi Gheorghe.
Apoi, am fost găzduiţi în casa primitoare a familiei Aurel Făt, un om al bisericii, un bărbat care mi-a rămas până astăzi un ştiutor al istoriei ţinutului.
Da, Parasca, Luchiana, Andrei. Ani buni am fost o castă care nu prea accepta intruşi. Apoi s-au adăugat Mihaiu Boicului, Ion Pop a Uliului şi Gheorghe a lui Doboş. Eram proprietari pe un domeniu nu chiar iluzoriu, care ne aparţinea. Deoarece eram noi şi colindul din Seara de Crăciun. De harta aceea, de esenţă miraculoasă, mă folosesc şi astăzi, să nu rătăcesc. Este nimbul Sărbătorii Creştine, desprinsă din leagănul fiinţei noastre. Ştiam limpede, de Crăciun cinsteam Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Textul colindelor mi se pare şi astăzi tulburător. Deşi eram prunci, credeam că suntem de un leat cu Timpul. Când ajungeam în Susani, la Petrea Chiuzbăianului, credeam că am pus mâna pe lume. Era omăt mult, o lumină unică a cerului şi un Gutâi veghetor.
Niciodată nu mi se vor stinge din minte bucuria gazdelor de case de a ne primi şi bucatele ispititoare de pe masă. Mândria unei case în Seara de Crăciun se evalua şi după câţi colindători ai avut la fereastră.
Ca noi erau şi alte grupuri de colindători, alcătuite pe principiul uliţei sau rubedeniilor. Era pe vremea când nu intraseră în casele noastre radioul sau televizorul. Nici nu începuse mania festivalurilor. Colindul era pe uliţa satului, la biserică şi în sufletul oamenilor. Deşi în ţară se instalase un regim aspru (de care noi nu ştiam), Sărbătoarea Crăciunului la Deseşti (şi în alte sate din Maramureş) parcă era ocrotită de timpul cel sacru. De aceea nimbul sărbătorii va fi veşnic în mine. Ca un cerc luminos, cu care pictorii înconjoară capul sfinţilor.
Coborât, a coborât Iisus Hristos pe pământ. Printr-o holdă de grâu sfânt trec în fiecare Seară de Crăciun. Aşa am îmbrăcat podoaba pentru taina dinăuntru, din care izvorăsc viaţa, naşterea, oglinda iernii deasupra satului. Sfinţenia de gând la curţile unor oameni harnici şi evlavioşi. Trăind într-o lege severă, care s-a prelins prin vreme. Cu greul luminii din Nimbul Sărbătorii.
