În ultimii ani Birmania, sau Myanmarul cum i se mai spune, s-a schimbat mult. Era în luna ianuarie a anului 2005 când am ajuns pentru prima dată acolo, împreună cu părintele Irineu (pr. Irineu Bârle, Mănăstirea Prislop, Boiu Mare, jud. Maramureş), tovarăşul meu de călătorii de pe atunci. La bordul avionului care leagă Bangkokul de vechea capitală Yangoon eram în total vreo cincisprezece persoane; obţinerea vizei era un lucru destul de complicat mai ales că pe vremea aceea peste naţiune era suveran încă regimul militar. Aterizaţi pe pământ birmanez am fost uimiţi să descoperim o lume oprită parcă undeva în Evul Mediu; sate fără electricitate, câmpuri arate cu pluguri rudimentare trase de boi, femei care spală hainele în apele râurilor, căsuţe firave făcute din fibre vegetale, străzi de pământ, pustii, pline de gropi, foarte puţini turişti străini. Din această primitivă simplitate, splendide pagode aurite îşi înălţau de peste tot turlele spre cer desenând tablouri de neuitat. Myanmarul este o naţiune în care religia budistă are rădăcini adânci; să ridici un edificiu sacru este considerată o acţiune profund meritorie şi de aceea tot pământul Birmaniei este înţesat de asemenea construcţii.
La distanţă de exact zece ani m-am întors în Myanmar, de data aceasta împreună cu Ramona, viitoarea mea soţie. Maestuoasele pagode indiferente la scurgerea secolelor rămăseseră acolo, însă totul sau aproape totul în jurul lor era schimbat. Regimul militar a fost din păcate constrâns, pentru a supravieţui, să treacă la reforme radicale politice şi economice şi după decenii de izolare porţile ţării s-au deschis investitorilor şi turiştilor străini. Desigur un lucru bun, din multe puncte de vedere, dar şi un mare pericol pentru un popor simplu, catapultat aproape de pe o zi pe alta în mijlocul freneticului şi contradictoriului secol al XXI-lea. Emblema schimbărilor care au alterat în câţiva ani echilibrul secular este Baganul, cel mai important sit arheologic al ţării. Baganul este un loc de o fascinaţie unică. Câmpia care se întinde în jurul vechii capitale culturale şi religioase a ţării e punctată de mii de pagode din piatră. Marco Polo, care în lungile lui peregrinări prin această parte de lume a avut binecuvântarea să vadă Baganul în perioada lui de maximă înflorire, referindu-se la pagodele ce-l împodobeau ca nişte giuvaeruri (pe vremea aceea în număr de peste treisprezece mii!) a scris: ”sunt cele mai frumoase şi cele mai de valoare lucruri din întreaga lume”. Când l-am vizitat pentru prima dată împreună cu părintele Irineu, Baganul m-a impresionat profund prin autenticitatea şi frumuseţea lui încă puse la adăpost de turismul de masă. Azi, acel Bagan pe care l-am văzut atunci nu mai există; au sosit turiştii şi odată cu ei s-au înmulţit speculanţii imobiliari şi afaceriştii de toate tipurile. Hotelurile de lux şi-au deschis porţile, rafinate restaurante oferă vizitatorilor europeni şi americani (din ce în ce mai numeroşi în fiecare an) mâncăruri tradiţionale, muzică şi spectacole de marionete. Cele mai importante pagode sunt asediate de tarabe care expun tricouri, picturi, felii de pepene şi tanaka, un fel de pudră protectoare împotriva soarelui. În timp ce mă plimb perplex prin celebra pagodă Ananda, mă întreb unde s-o fi pierdut spiritul străvechiului Bagan şi forţa unui popor capabil să ridice prin secole mii de pagode, sanctuare de credinţă şi rugăciune? E totul mort, sfârşit, vândut pe câţiva dolari? Pe neaşteptate însă răsare în faţa noastră un călugăr bătrân care ne invită simplu în baraca lui. E cordial şi surâzător, ne oferă un ceai şi în timp ce noi îl savurăm o cheamă pe nepoata lui, Tanamu, care ştie câteva boabe de engleză. Tanamu ne povesteşte că bunicul călugăr, acum văduv, s-a retras la mănăstire când soţia lui era încă în viaţă. Dacă în occident alegerea căii călugăriei e definitivă şi e înţeleasă ca o chemare divină, în ţările budiste călugăria e mai mult o cale de formare. La mănăstire se studiază şi se primeşte o educaţie conformă cu principiile budiste. Să alegi mănăstirea e considerată aici o alegere meritorie nu numai pentru tine, dar şi pentru întreaga familie; soţia şi-a lăsat astfel soţul să meargă la mănăstire convinsă fiind că în felul acesta harul şi binecuvântarea de sus vor coborî şi asupra ei.
Birmania, un pământ straniu şi enigmatic. În timp ce scriu îmi vin în minte asfinţiturile magice de la Bagan, pagoda Shwedagon din Yangoon, un amalgam de temple, turle aurite, grădini, culori, parfumuri şi persoane. Îmi apare şi oraşul Mandalay şi străvechile oraşe regale: Amarapura, Inwa, Sagaing şi Mingun. Apoi muntele Popa, sactuar al străvechilor spirite ”nat”, şi plaja Ngapali, la Oceanul Indian, acolo unde ne-am scăldat şi am stat la soare. Dar mai ales, când mă gândesc la această ultimă călătorie în Myanmar, îmi aduc aminte cu bucurie şi căldură de Tanamu şi bunicul ei, călugărul senin cu urechile în vânt şi sufletul în cer. Simpli şi primitori, m-au ajutat să mă împac cu fragila Birmanie de astăzi care, deşi ameninţată de globalizare, de speculanţii edilitari şi turismul de masă, îşi păstrează spiritul viu în inima unor persoane ca acelea pe care am avut binecuvântarea să le întâlnim. (va urma)
Claudio BONAFINI
Traducere din limba italiană realizată de Ramona Medan-Bonafini
