În urmă cu 140 de ani, Eminescu îşi începea activitatea de jurnalist politic la cotidianul „Timpul”. Timp de şase ani, şi-a decantat convingerile în coloanele ziarului, care, în linii mari, erau în acord cu cele ale conservatorilor, în special cu cele ale junimiştilor, unde conduceau P.P. Carp şi Titu Maiorescu. Părerile proprii exprimate i-au nemulţumit pe o parte din conservatori.
Eu, încă din studenţie m-am apropiat de opera publicistică a lui Eminescu, având ca ghid o carte mai rară pe acele vremuri: „Eminescu, gazetarul”, a lui Al. Oprea, fost director al Muzeului Literaturii Române, care mi-a fost conducător la lucrarea de licenţă. Acolo, în biblioteca muzeului, am citit pe îndelete articolele publicate de Eminescu în „Timpul”. Aşa am citit o scrisoare în care poetul scria: „Bat telegramele Havas, arză-le-ar focul să le arză!” Se referea la munca de rutină prin care trebuia să transforme în ştiri fluxul sosit pe telegraful agenţiei Havas (astăzi Reuters).
Eminescu nu a făcut jurnalism pentru a câştiga o pâine, ci pentru a face educaţie politică celor care îl citesc. Niciodată nu i-am citit articolele ca pe un manual de istorie, ci ca pe o înregistrare a evenimentelor în epocă. Încă de tânăr, Eminescu a încercat să înţeleagă societatea românească şi să avanseze soluţii pentru problemele ei: „Interesul practic pentru patria noastră ar creşte, cred, în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine, care nu sunt altceva decât organizaţii specifice ale societăţii omeneşti în lupta pentru existenţă, care pot fi preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relaţia dintre popor şi ţară.”
Prin articolul de presă, Eminescu dorea să elimine „putreziciunea bubei noastre naţionale”. De aceea, el considera că era o datorie „a le spune ticăloşilor că ticăloşi sunt.” Cu acest principiu şi-a şi făcut mulţi adversari. Chiar şi duşmani. O societate, credea el, trebuie să se bazeze pe muncă, iar cetăţenii să fie convinşi că situaţia materială depinde în primul rând de muncă. Iar urcarea pe scara socială ar trebui să fie o ierarhie a muncii.
Pentru Eminescu, legea cea mare era conservarea naţionalităţii şi întărirea statului naţional. „Toate dispoziţiile care ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale!”
Eminescu a fost un fin observator şi al vieţii politice din Europa. A scris despre congresul de la Berlin, din 1878, unde România a participat cu titlu consultativ. Aici s-a stabilit recunoaşterea independenţei României, cu condiţia ca sudul Basarabiei să fie cedat Rusiei. Se recunoaşte, totuşi, dreptul României asupra Dobrogei. A fost indignat de cedarea Basarabiei. „Organul ministerului de externe vorbeşte de compensaţii suficiente. Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vreo plată pentru o palmă măcar din pământul patriei.”
O preocupare continuă a lui Eminescu a fost situaţia românilor din afara graniţelor şi în special a românilor din Ardeal. Pentru articolele care criticau dualismul austro-ungar, Eminescu a fost anchetat de autorităţile ungare. Nu a neglijat nici problema ţărănească, acordând atenţie lucrărilor parlamentare. „Camera ajunsese o prăvălie în care fiecare panglicar cu mâncărime pe limbă scotea câte o panglică de un ceas şi jumătate de lungă (…) verzi şi uscate, vrute şi nevrute, poveşti scrise pe apă, prorociri despre lucruri trecute”.
M-am întrebat de mai multe ori dacă Eminescu poate fi un model de jurnalist! Poate, dar cu condiţia să alegem mărgăritarele ideilor publicistice. Ca probă, puteţi citi cu atenţie articolele politice, în cheia actuală. Putem avea splendide revelaţii. Acum, la 167 de ani de la naşterea sa.
