În urmă cu 84 de ani se năştea în casa părinţilor săi din Ploieşti (strada General Cernat, azi Nichita Stănescu) la 31 martie, cu puţin înainte de ora 12, dintr-o zi de primăvară însorită, Hristea Nichita Stănescu, botezat în religie creştin-ortodoxă după numele bunicilor. Întâiul născut al familiei veni pe lume cu căiţă, ceea ce îi făcu pe cei apropiaţi, rude, moaşe, mătuşi să-i prevadă o soartă ieşită din comun, băiatul pasăminte fiind menit unor fapte extraordinare. Nichita a învins mitul, semnul devenind o realitate: a devenit unul dintre cei mai mari poeţi români ajungând până în pragul premiului Nobel. Nichita Stănescu a reuşit, ca nimeni altul, în timpul vieţii lui să fie Poetul epocii sale. Criticul Alexandru Condeescu apreciază că într-un chip pe care l-am putea numi sacrificial, şi-a asumat un rol privilegiat în mitologia culturală a vremii. Adică Poetul care oficiază ritualul pur al Poeziei. Cei care l-am cunoscut putem depune mărturie că el a devenit o instituţie, iar viaţa lui personală şi-a risipit-o celor mulţi. A existat un fenomen numit Nichita Stănescu, marcând serios viaţa semenilor săi “cărora le-a dăruit şi cea mai însemnată operă poetică a ultimei jumătăţi de secol al mileniului încheiat”. În jurul operei sale s-au ţesut mituri. S-a spus pe bună dreptate că a fost un poet de anvergură europeană, poate cel mai de seamă din vremea vieţii sale, activă literar mai bine de un sfert de veac. Distins cu Premiul Internaţional Herder (1975). Despre măreţia poeziei lui abia încep să se aşeze părerile. Şi până acum Nichita a avut parte de exegeze de primă mână în critica românească. Dar nici detractorii nu au lipsit având principiul că numai în pomul cu roade se aruncă cu pietre. (Şi în Maramureş au apărut câţiva amatori de minciuni despre Nichita.) În acest timp al nostru în care parcă nu mai este vreme pentru cultură Nichita rămâne o stâncă, dacă vreţi un munte care se aşteaptă escaladat. Doar doi sau trei rătăciţi l-au stropit cu noroi încolo, diamantul continuă să lucească pentru cei ce pot să-l vadă. L-am cunoscut în studenţia mea bucureşteană, având privilegiul să-i ascult zborul dintr-o inimă reală. Ne-am ştiut atât cât a fost suficient să accepte invitaţia mea să vină în Maramureş. Din umbră, Laurenţiu Ulici a nivelat cărarea spre nord. Am povestit cele două veniri ale Poetului înspre noi într-o carte. Numai un poet în voia fascinaţiei putea să spună într-o zi de 31 martie 1983 (anul stingerii) aceste cuvinte: “Maramureşul, după părerea mea, este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume pe care am putut să le văd vreodată”. Ajuns în două rânduri la Deseşti (singura aşezare din Maramureş unde a fost de două ori) Nichita a receptat acest spaţiu cu simţul unui rafinat observator: “La Deseşti, un sat al sufletului şi al poeziei, acest plai maramureşean de o frumuseţe naturală fără seamăn, cu o arhitectură ţărănească demnă de Brâncuşi, am avut cinstea să întâlnesc şi să sărutăm mâna unor divine lucrătoare ale dealului şi văii”. Pentru cei ce înţeleg în formă profundă prezenţa marelui poet în satul de pe Mara vor mai vibra la ideea că poezia uneşte, nu dezbină. Sala “Nichita Stănescu” pe care am dăruit-o satului în 1984 are ecou în Europa. Mărturie stau scrisorile primite prin vreme de la Adam Puslojic din Belgrad, Gerard Bayo (Franţa), Szentmartoni Janos (Ungaria). Scriitorii români care au fost în Sala “Nichita” alcătuiesc un mic dicţionar. O doresc ca un elogiu al memoriei pentru istoria satului. Deoarece “o ţară care nu ştie să-şi apere poeţii va fi învinsă sau va supravieţui lamentabil la coada altor naţiuni fiindcă poezia este sângele unui popor ce curge suveran prin veacuri şi-l face nepieritor” (Marin Preda). Dar ce este poezia? Grigore Vieru ne-a relatat o întâmplare cu Nichita, cu înţelesuri profunde. Nichita l-a urcat pe Grigore pe umerii săi şi l-a rugat să privească peste un gard în întuneric “Vezi casa în care a locuit Eminescu?” l-a întrebat Nichita, “O văd” a răspuns Vieru, “Îl vezi pe Eminescu plimbându-se prin curte?” a sunat o a doua întrebare, “Da, îl văd” a răspuns fratele basarabean şi a coborât de pe umerii lui Nichita. Vieru a mărturisit că a înţeles ce este poezia “Să vezi ceva ce nu este nimic”. Am putea spune că la Deseşti prin ochii lui Nichita l-am văzut şi noi pe Eminescu.
