Din cînd în cînd, sărbătorile religioase şi laice ne avertizează – întocmai ca un semafor – ce e bine şi ce nu e bine să facem şi atunci ne transformăm sub impresia mesajului cultural, renunţăm la scurtătură, alegem cel puţin temporar calea ocolită, pentru a face pace cu ceilalţi şi cu noi înşine. Sîntem prea obişnuiţi să lucrăm în viteză, presaţi de nevoia umplerii vidului interior cu ceva. În lipsa unei atitudini constant precaute şi prevenitoare faţă de viaţă, măcar de sărbători să fim oameni luminaţi, să spunem că doar în finitul cotidian putem să punem ordine!
Ce este mai mare decît noi, pînă la dimensiunea infinitului, înseamnă haos, iar mai aproape de conştiinţa noastră, ne temem de accidente, boală, deziluzii personale. Uneori ne dezechilibrăm, riscăm să cădem sub picioarele turmei umane şi atunci vin sărbătorile să ne ajute, să ne încurajeze să nu ne autodistrugem. Cei învinşi se pierd în ură, spun că lumea este rea, dar neglijează puterea distructivă din lăuntrul lor, declanşată de factori greu de controlat în lumea aceasta concurenţială, care adesea ne aruncă în neagră depresie, precum pe Eminescu.
Nu putem renunţa niciodată, dar din cînd în cînd, măcar de sărbători, trebuie să ne „spovedim”, materia din care sîntem făcuţi să o supunem spiritului din noi, chiar dacă nu înţelegem prea bine ce putere are acesta de ne face des să plîngem şi adesea să rîdem. Viaţa nu poate da faliment, iar fiecare eşec pe care îl avem nu trebuie să însemne decît o fundaţie pentru victoria finală a sufletului pe care ne place să-l credem că rămîne etern, şi aşa este, cel puţin în manifestările pe care le folosim ca justificare a sensului vieţii.
Metoda examinării libere a fenomenelor ce ne preocupă ne determină să simplificăm lucrurile prin împărţirea în componente, precum copilul care desface maşinuţa nou şi apoi o asamblează la loc. Aşa sîntem şi noi, plecăm de la simplu şi cît ne ajută gîndul vrem să ajungem la complex, ceea ce se traduce adesea prin necunoscut. Aşa este şi cu sufletul, doar îndoiala ne scapă de prejudecăţi, doar analizîndu-ne în zilele de sărbătoare şi meditînd la efemeritate şi perenitate ne vom salva onoarea de trestii gînditoare. Totul poate fi divizat, zice filosoful, doar sufletul nu, deci concluzia sa este că cel ce nu poate fi tăiat în două este veşnic. Ori nu există decît ca iluzie.
În plan simbolic, de Floriile creştine, Fiul Omului este aclamat ca rege, dar în loc de coroană are mîţişori de salcie pe cap, plini de polen, de energie vegetală, în speranţa că şi oamenii se vor revitaliza. Dar de aşteptat este să pătimim mai departe, prea mare fiind distanţa dintre floare şi fruct, prea mare energie trebuie să depunem pentru a transforma intenţia în operă. Au înflorit migdalii din grădină, doi s-au uscat, dar au mai rămas zece şi din fructele lor îi vom înmulţi încă o dată şi în cele din urmă le vom lăsa fiilor noştri ca moştenire o livadă cu migdali, ei vor zice că migdalele sînt amare, aşa cum este viaţa noastră. A îmbobocit şi liliacul la fereastra redacţiei, miroul său va fi mai puternic decît al cernelii tipografice.
Unii dintre noi nu se pot adapta la societate, cu atît mai mult trebuie să sărbătorim dacă sîntem printre aceştia. Nemulţumirea faţă de viaţă va dispărea ca un fum şi inima noastră va face o floare roşie cît bujorul. Nu există diferenţe între oameni, decît dacă vrem să le facem. Să nu băgăm în seamă obsesiile altora, noi să ţinem la libertatea de a fi şi a gîndi cartezian. Să trăim normal ne dorim, să nu ne lăsăm drogaţi de convenienţe, de anxietăţi. Presiunile ne panichează, iar noi vrem să ne păstrăm mintea limpede, să alungăm stresul existenţial, în aceste zile să ne bucurăm de viaţă, cu energia dată la maximum. De cînd nu ai rîs, de cînd nu ai fost fericit? Fii acum, de sărbătorile primăverii 2017, du-te, nu da înapoi, spune, bucură-te de toate ale tale şi ale noastre!
