În vremea începuturilor mele jurnalistice lucram la un săptămînal naţional avid de noutăţi şi extrem de insistent în a descoperi semnificaţii ascunse într-o realitate suficient de cenuşie. Am fost trimis în documentare în zona Vîlcea tocmai cu această misie publicistică. Aşa am ajuns să scriu despre tabăra lui Gheorghe Magheru de la Rîureni, despre Parcul Zăvoi din oraşul Rîmnic unde Anton Pann a intonat cu corala sa pentru prima dată actualul Imn al României „Deşteaptă-te române” (29 iulie 1848). Ori la Mănăstirea Dintr-un Lemn unde a poposit şi a scris diaconul sirian creştin Paul de Alep. Un popas de cîteva zile, l-am făcut la celebra Mănăstire Hurez, ctitorie brâncovenească, unde mai există celebra Bibliotecă a domnitorului care s-a jerfit pe altarul creştinătăţii. Acolo, în arhondaric, atunci, am început să lucrez la o poveste despre Brâncoveanu din care am publicat cîteva fragmente. Lîngă Mănăstirea Bistriţa, la Costeşti mi-a dat să văd multe pietre ciudate, de mărimi diferite, care se constituie într-un peisaj straniu. Li se spune trovanţi, un termen cu specific literar geologic românesc, iniţiat de naturalistul Gheorghe Murgoci (1907). Oamenii locului m-au îndemnat să le văd pietrele vii sau pietrele care cresc. Vechi de milioane de ani, trovanţii impresionează prin formele variate, rotunjite şi aparent şlefuite şi prin dimensiunile ce oscilează de la cîţiva centimetri pînă la statura unui om. Bolovanii ciudaţi, spun specialiştii, s-au format în urma cimentării pe cale naturală a nisipului. Firesc au născut legende dar şi un Muzeu al trovanţilor. Atunci cînd am văzut acele lacrimi ale pămîntului gîndul m-a dus la Brâncuşi. Mare mi-a fost surpriza că într-un interviu al marelui artist realizat de Apriliana Medianu pentru ziarul Curentul, 6 octombrie 1930, Brâncuşi confirmă că are cunoştinţă de acele pietre care par, acum, miraculoase. În acel context mărturiseşte despre pietrele interesante: „Le ştiu. Am fost să le văd. Sînt modelate de ape”.
Este un privilegiu dar şi o binecuvîntare sufletească să descopăr un interviu al marelui sculptor. Venise în ţară să-şi înscrie un nepot la facultate. Mărturiseşte că s-a apucat de sculptură „ca o necesitate de a mă elibera de mine însumi”. Întrebat dacă are maeştri care l-au călăuzit la începuturi, jurnalista primeşte răspunsul: „Nici unul. Toate au pornit din mine. M-am pomenit făcînd sculptura. Asta e o taină – o credinţă, nu e o formulă. Cînd se face după o teorie e falsă. Trebuie să ne distrugem pe noi, să ne degajăm de toată impertinenţa omenească. Numai astfel izbutim să descoperim frumosul”. Despre prima operă mărturiseşte că a fost şi prima lui ciocnire cu responsabilitatea: „Monumentul trebuia să reprezinte o femeie plîngînd. Cum era să fac o femeie goală într-un cimitir. Am făcut atunci din materia ce mi se pusese la dispoziţie o rugăciune”. Dacă trovanţii de la Costeşti mi-au amintit de marele sculptor, Brâncuşi mi l-a adus aproape pe regretatul nostru prieten şi curajos artist Mihai Olos. Ascultaţi un crez brâncuşian: „Arta nu e nici modernă, nici veche, e artă. Auzi azi vorbindu-se despre tot felul de curente în artă. E un fel de balamuc universal. Arta nu s-a dezvoltat decît în epocile mari religioase. Cînd sentimentul religios scade urmează o decadenţă. Tot ce se crează prin filosofie şi religie e bucurie, lumină, libertate. Tot ce este pornit în alt sens e lucru pierdut”. Cei care în ziua de astăzi ne spun că sîntem conservatori, arhaici să asculte spusa unui geniu: „Folclorul e singurul care e artă, se face prin el însuşi. Toate artele superioare trec pe acolo”. Apoi evocă celebrul proces al lui Brâncuşi împotriva Statelor Unite cîştigat de sculptorul de origine română. Povestea pe scurt. Vameşii americani au spus că sculpturile lui nu seamănă a obiecte de artă şi că ar introduce clandestin bronz în ţară. A fost un proces mare. Toţi artiştii mari din America au fost chemaţi să-şi spună părerea. Au fost modificate articolele din lege ca lucrările lui Brâncuşi să intre în libertate. Apoi faptul că dintre latini unii sînt mai deosebiţi nu sîntem noi vinovaţi. „Într-un copac unele fructe se coc mai curînd, altele mai tîrziu – toate au acelaşi gust delicios. În arborele latin – noi am fost fructul care s-a copt mai tîrziu.” Credea olteanul din Hobiţa: „Aici la hotarul celor două lumi (Occident şi Orient) unde sîntem aşezaţi – avem un destin mare”. Se vede că speranţa nu moare niciodată.
